Explore every episode of the podcast Timpul prezent

Președintele american Donald Trump este în plin turneu în Asia. Prima sa oprire a fost în Malaezia, la summitul Asociaţiei Naţiunilor din Asia de Sud-Est (ASEAN), unde a semnat un acord de încetare a focului între Cambodgia și Thailanda. Apoi a ajuns în Japonia, unde s-a întîlnit cu împăratul Naruhito și cu prim-ministra Sanae Takaichi. Iar cea mai așteptată întîlnire a sa este cea cu președintele Chinei, Xi Jinping, la summitul Cooperării Economice Asia Pacific (APEC) din Coreea de Sud. Despre mizele turneului asiatic al lui Donald Trump vorbim cu Marius Ghincea, analist de politică internațională. 

Marius Ghincea: „Sînt două mize principale pentru acest turneu al preşedintelui american în Asia. Prima este de a găsi o metodă de a detensiona războiul comercial dintre China şi SUA, pe care China pare din ce în ce mai mult să-l cîştige. Iar a doua miză este legată de consolidarea reţelei de alianţe şi parteneriate pe care Statele Unite le-a dezvoltat şi le menţine în Asia pentru a izola şi încercui China ca putere regională.”

Statele Unite și China și-au ridicat pe rînd tarifele la exporturi. Ce șanse sînt pentru ca cei doi lideri să ajungă la un acord cu privire la războiul tarifelor dintre țările lor?
Marius Ghincea: „În acest moment pare să existe un acord cadru agreat între cele două părţi pentru că altfel, cel mai probabil, cei doi preşedinţi nu ar fi acceptat să se întîlnească. În relaţiile diplomatice, în relaţiile internaţionale, întîlnirile între lideri la nivel de vîrf se pregătesc doar atunci cînd există deja un acord agreat la nivelele diplomatice inferioare, iar liderii se întîlnesc în general doar pentru a valida sau pentru a aproba ceea ce se negociază la nivelele diplomatice inferioare. Deci, aici s-ar putea să ne aşteptăm la un acord cadru care să rezolve problema accesului la minerale rare, la pămînturi rare din China, fără de care economia americană nu poate supravieţui. De asemenea, este foarte probabil ca China să accepte din nou importuri de boabe de soia din SUA.”

Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! 

O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin 
Un produs Radio România Cultural 

Cum se vorbește în presa din România anului 2025 despre sănătatea mintală? Care sînt temele abordate cel mai des legate de acest domeniu? Jurnalista Diana Oncioiu (dela0.ro) a monitorizat vreme de două luni 12 publicații din presa centrală și locală și rezultatele cercetării sale au fost publicate recent sub titlul „Între prejudecăți și lipsa de cunoaștere: Reprezentarea sănătății mintale în presa din România în 2025”. Cercetarea a fost realizată în cadrul programului „Educație media pentru sănătate mintală”, inițiat de Centrul pentru Jurnalism Independent și UNICEF în România. 

Diana Oncioiu: „Am vrut să vedem cînd scriem despre sănătate mintală, în ce fel scriem, care sînt subiectele pe care le abordăm, cum tratăm persoanele despre care scriem şi cine sînt experţii care vorbesc în materialele despre sănătate mintală. (...) Din peste jumătate din materialele analizate rezultă că scriem despre sănătate mintală cînd se întîmplă un eveniment, de cele mai multe ori tragic, că e un accident, că e o crimă, se induce ideea că poate ar fi vorba de un suicid, sau, dacă e vorba de un omor, cel care a comis crima este bolnav pshic – un termen care n-ar trebui folosit dar e folosit în materiale. (...) Apoi mai scriem preventiv. Asta ar putea suna bine, doar că prevenţia se referă la genul acesta de materiale: mitul celor 10.000 de paşi, alimente care reduc anxietatea şi depresia, reţeta fericirii... Îmi cer scuze dacă tonul pare zeflemitor. Nu zic că nu sînt importante materialele acestea, doar că, dacă îi zici unui om că cercetătorii spun, studiile arată că păstîrnacul reduce anxietatea dar nu-i spui nici cine-i cercetătorul, nici care-i studiul, automat duci tu subiectul în derizoriu.”

Ce ar trebui să se schimbe pentru ca presa din România să ajute la destigmatizarea problemelor de sănătate mintală?
Diana Oncioiu: „Pe lîngă jurnalişti, am vorbit şi cu doi medici psihiatri pentru că am vrut să mă uit şi la relaţia presă-specialişti. (...) Asta ar trebui să fie parte din meseria noastră: e important să ai specialistul, în orice material, nu doar pe sănătate mintală. Dar trebuie şi specialistul să fie dispus să vorbească, ceea ce încă nu se întîmplă atît de mult pe zona aceasta. Şi voci – noi nu lăsăm persoana despre care scriem să vorbească. Bun, poate ea e într-o stare de vulnerabilitate dar pot vorbi oamenii din jurul său, care îţi dau un pic de context. (...) Cred că rolul nostru este să vorbim cu specialişti, pentru că şi noi trebuie să ne documentăm şi să înţelegem nişte lucruri şi să ne uităm la poveste din mai multe unghiuri.”

Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral!

O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin
Un produs Radio România Cultural 

Festivalul Internațional de Literatură și Traducere de la Iași, FILIT, după cum o spune și numele lui, este un eveniment care se uită și spre traducerea literară, un domeniu esențial al literaturii. Fără traducători, cărțile nu pot trece granițele lingvistice. Iar traducătorii de literatură română sînt supracalificați: ei sînt și agenți literari pentru autorii pe care îi traduc. Adică vorbesc cu editorii străini despre cărți românești și încearcă să îi convingă să le dea o șansă și să le publice. Am vorbit despre literatura română cu trei dintre traducătorii prezenți la FILIT.

Laure Hinckel a venit prima oară în România la începutul anilor 90, ca jurnalistă și fotografă. S-a atașat de București și de limba română și a ajuns să traducă în franceză din opera mai multor autori români, între care: Mircea Cărtărescu, Marin Mălaicu-Hondrari, Simona Sora, Dan Lungu, Lucian Dan Teodorovici, Dora Pavel.

Radosława Janowska-Lascar a fost lector de limba polonă la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași și lector de limba română la Universitatea din Wrocław, Polonia. A tradus în polonă din opera scriitorilor: Filip Florian, Lucian Dan Teodorovici, Cristian Teodorescu, Oleg Serebrian, Florin Irimia, Dan Lungu.

James Appleby este poet și traducător, fondator al publicației „Interpret”, dedicată literaturii internaționale. Prima sa carte de poezie, „Spurious Language”, a apărut în 2025. James vorbește spaniolă, franceză, italiană și portugheză și în prezent învață româna. 

Laure Hinckel: „Eu am catalogul meu de fragmente și de prezentări ale unor autori pe care doresc să-i traduc. De pildă, în catalogul meu am «Tache de catifea» de Ștefan Agopian. Cred că sînt 15 ani de cînd încerc să conving un editor să publice cartea asta. Voi reuși într-o zi, sînt convinsă. Altfel, aș putea vorbi despre Dora Pavel, scriitoarea de la Cluj, care a publicat «Do Not Cross» în limba franceză, în traducerea mea, anul acesta, după ce am propus această carte mulți ani și în fine, am reușit s-o public la editura Marie Barbier.”

Cum vi se pare literatura română contemporană?

Radosława Janowska-Lascar: „Este un univers în sine, este ceva viu, ceva care se mișcă, se schimbă și evoluează. Și e foarte bine. Mereu avem ocazia noi, cei din afară, să găsim ceva nou, interesant, captivant. Este o literatură în continuă facere. (...) Patru dintre traducerile mele au intrat în finala prestigiosului premiu pentru literatura Central și Est Europeană ANGELUS, un premiu acordat de primăria orașului Wrocław, din Silezia. Pe lîngă premiul propriu-zis, există și un premiu special, al cititorilor. Lucian Dan Teodorovici a primit în 2015 premiul cititorilor pentru romanul «Matei Brunul».”

Ca iubitor al literaturii române, ce autori crezi că ar trebui traduși cu prioritate?

James Appleby: „Ca unul care citește foarte multă poezie contemporană, cu ea aș începe. Văd atît de multă energie, forță și plăcere de a scrie la poeții de vîrsta mea sau chiar mai tineri decît mine, încît atunci cînd vezi acest spirit de aventură în ceea ce privește limba, bineînțeles că asta îți face mare poftă să traduci.” 

Apasă PLAY pentru a asculta întreaga discuție!

O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin

Un produs Radio România Cultural

Festivalul Internațional de Literatură și Traducere de la Iași (FILIT), a 13-a ediție, e în plină desfășurare, cu sute de evenimente programate în școli și licee din Iași și din cîteva localități învecinate, la Casa Filit - un cort gigantic amplasat temporar în centrul orașului -, în cafenele și cluburi și pe scena Teatrului Național „Vasile Alecsandri” din Iași. Invitați: scriitori, traducători, editori, agenți literari și jurnaliști culturali din România și din străinătate care participă la lecturi, sesiuni de autografe și întîlniri profesionale. Într-un context dificil pentru cultura scrisă peste tot în lume (dar mai ales în România), cînd asistăm la un declin al cărții, am vorbit despre cum poate fi încurajată practica lecturii cu doi scriitori optimiști în ceea ce privește prezentul și viitorul cărții.

Andreea Răsuceanu este autoarea a trei romane foarte bine primite de critică și de public: „O formă de viață necunoscută”, „Vîntul, duhul, suflarea” și „Linia Kármán” - așa numita Trilogie a satului C. Este, de asemenea, fondatoarea unei colecții de literatură română la Humanitas, coordonatoare de antologii de proză, cercetătoare a geografiei literare. Iar  Florin Bican este unul dintre cei mai iubiți autori de literatură pentru copii. A scris, printre altele: „Reciclopedia de povești cu rimă și fără tîlc”, „Tropice tîmpe”, seria cu Apolodor, din care fac parte „Cartea Albă cu Apolodor sau Apolododecameronul”,„Descoperim cu Apolodor, în Deltă, păsările-n zbor”,„Hai pe lună împreună” și „Apolodor pe crestele Carpaților”.

 O plimbare, zilele acestea, pe străzile Iașiului, ne-ar putea lua prin surprindere. Pentru că mai peste tot vezi oameni care se plimbă cu cîte o carte în mînă. Iar evenimentele cu scriitori fac săli pline. Pe de altă parte, realitatea măsurată statistic ne arată că se citește tot mai puțin în România. Cum se explică acest paradox?

Florin Bican: „Cu mulți ani în urmă îmi spuneam și eu că în România nu se mai citește. Între timp m-am tot plimbat pe la diverse festivaluri și am întîlnit clase întregi de copii care citesc. Nu știu dacă e neapărat reprezentativ din punct de vedere statistic. În orice caz, cei care citesc o fac cu seriozitate, cu implicare. Deci nu mă surprinde să întîlnesc, la Iași sau prin alte locuri, tineri pasionați de literatură. Să știți însă că mulți dintre cei care deplîng soarta lecturii invocînd date statistice nu sînt statisticieni. Și, adesea, nu sînt nici cititori.” 

 Cum e să te întîlnești cu publicul, la festivalurile literare? Ce înseamnă această comunicare directă cu cititorii?

Andreea Răsuceanu: „Scrisul e o ocupație solitară. Dar eu, una, nu scriu pentru mine, nu aș putea scrie făcînd abstracție de cititori. Literatura e o formă de comunicare. (...) De asta am și atîtea emoții cînd mă întîlnesc cu publicul, de pildă, aici, la Iași. Mai ales cititorii tineri au întrebări care mă iau prin surprindere. Ei au o anumită grilă - diferită de a noastră - de a înțelege literatura și de a o raporta la realitatea lor. Din această dinamică se nasc întrebări cu totul originale, ceea ce e foarte interesant pentru un scriitor. Se naște, de aici, un schimb echitabil. Dar emoția rămîne.”

 Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! 

Interviu realizat de Adela Greceanu și Matei Martin

Un produs Radio România Cultural 

Astăzi a început Festivalul Internațional de Literatură și Traducere de la Iași - FILIT. Un eveniment care a pus România pe harta festivalurilor literare europene încă de la prima ediție. O spun ziare prestigioase, precum „El Pais” sau „Frankfurter Allgemeine Zeitung”. Printre scriitorii cei mai cunoscuți pe plan mondial care vin anul acesta la FILIT se numără: Junot Díaz (laureat al Premiului Pulitzer), Tracy Chevalier (autoarea bestsellerului „Fata cu cercel de perlă” și a altor romane de mare succes internațional), Michel Bussi (autor francez cu zeci de milioane de exemplare vândute). 12 scriitori ucraineni vorbesc despre experiența teribilă a războiului în volumul „Mecanisme de apărare” (Editura Muzeelor Literare Iași), ce se va lansa în cadrul festivalului. O parte dintre ei vin, unii de pe front, la FILIT. Am vorbit cu Florin Lăzărescu, director artistic al festivalului, despre ediția de anul acesta.

Florin Lăzărescu: „Parte din reușita FILIT-ului, dincolo de cum a fost gîndit, este că lucrăm instituțional. E făcut de Muzeul Național al Literaturii Române, colaborăm excelent cu Universitatea, cu Inspectoratul Școlar Județean. Aici vestea se răspîndește la nivel sistemic, pe plan local. Colaborăm practic cu toate instituțiile de cultură. Se întîmplă peste tot. Suni la Muzeul Unirii, vor să fie, suni la Palatul Braunstein, vor să fie, la Institutul Francez... E o deschidere senzațională la nivel instituțional. Cred că împreună putem să facem lucruri. Nu mai simți orgolii, că ăla-i șef, că eu nu vreau - dispar toate lucrurile astea. FILIT-ul reușește să unească oameni care altfel nu conlucrează tot timpul sau nu sînt obișnuiți să conlucreze.”

Care e povestea volumului „Mecanisme de apărare. 12 scriitori ucraineni în război”?

Florin Lăzărescu: „Nu-s mărturii oarecare, ci sînt poveștile scriitorilor ucraineni implicați în război, unii dintre ei direct. Pe doi dintre cei din volum îi avem invitați la Teatrul Național: Pavlo Matiușa și Olena Herasymiuk. Ei sînt veterani de război, au luptat trei ani în linia întîi. Olena e paramedic. (...) Serhii Demciuk ajunge pentru maratonul de poezie (de vineri), vine de pe front, se-ntoarce pe front.”

Apasă PLAY pentru a asculta întreaga discuție!

O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin

Un produs Radio România Cultural

Jaful de la Paris e un episod trist și înspăimîntător în același timp, care ne arată că nici măcar cele mai sigure muzee din lume nu sînt suficient de sigure. În doar șapte minute, hoții au reușit să pătrundă în clădire și să fure mai multe obiecte de patrimoniu – bijuterii regale din colecția istorică a Franței. Sigur că e foarte greu să nu te gîndești imediat la jaful de la muzeul Drents din Assen de la începutul acestui an, cînd au fost furate coiful de la Coțofenești și trei brățări dacice. În ambele cazuri hoții au vizat obiecte sau artefacte din metale prețioase; ambele jafuri au fost rapide. În ambele cazuri s-a intrat prin efracție, prin violență. Și în urma ambelor jafuri s-a constatat cît de ușor le-a fost hoților să spargă gemurile presupus securizate ale vitrinelor. Cît de sigure mai sînt muzeele europene? Cum ne putem proteja mai bine valorile? L-am întrebat pe Dragoș Neamu, expert muzeal.

Dragoș Neamu: „Vreau să demontez acest mit al siguranţei muzeelor, mai ales cînd vorbim despre muzeele iconice. N-a existat nicodată acest lucru. Să nu ne închipuim acele scenarii de film în care vedeam sisteme sofisticate de protejare a unor piese importante şi o echipă de spărgători foarte abili care reuşeau să treacă tocmai pentru a crea un scenariu de film spectaculos. De altfel, în Franţa, de patruzeci de ani se vorbeşte despre securitatea în muzee şi nu se rezolvă acest lucru. Din ce am observat în presa franceză, chiar în urmă cu doi ani preşedintele Muzeului Luvru a solicitat un audit de securitate. Care nu s-a întîmplat. A fost solicitat poliţiei franceze. De asemenea, bugetele pentru partea de securitate, nu numai în Franţa, în general, sînt destul de inconsistente. Pentru că, asigurarea unui regim de securitate maxim, la nivel de revoluţii tehnologice – vorbim despre muzee cu colecţii impresionante – se ridică la nişte sume astronomice. Nici măcar state precum Franţa nu şi le permit pe de-a-ntregul. Şi-atunci rămîne această vulnerabilitate.” 

Care e situația la muzeele din România, ce fel de sisteme de securitate folosim noi?
Dragoș Neamu: „Este un subiect atît de delicat. Cum să explic faptul că muzeele din România, din punct de vedere al protejării patrimoniului, sînt atît de vulnerabile încît aproape că s-ar putea deschide un interes special pentru anumite minţi înfierbîntate? Realmente, din punctul meu de vedere, muzeele noastre sînt aproape lipsite de securitate.” 

Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral!

O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin 
Un produs Radio România Cultural 

Președinții Donald Trump și Volodimir Zelenski s-au întîlnit, din  nou, la Casa Albă. Donald Trump a scris pe rețeaua sa de socializare: „Întîlnirea cu președintele ucrainean Volodimir Zelenski a fost foarte interesantă și cordială, dar i-am spus, așa cum i-am sugerat și președintelui Putin, că este timpul să înceteze crimele și să se ajungă la un ACORD. Ar trebui să se oprească unde sînt. Să revendice fiecare victoria, să decidă istoria!” Volodimir Zelenski a făcut un apel către aliații săi, spunînd că: „Ucraina nu va acorda niciodată teroriștilor vreo recompensă pentru crimele lor și ne bazăm pe partenerii noștri pentru a menține această poziție.” Care sînt perspectivele pentru pace în Ucraina? L-am întrebat pe Robert Lupițu, analist de politică internațională, redactor-șef al platformei „Calea Europeană”.

Robert Lupițu: „Să ne uităm la ultimele nouă luni şi la conflictele pe care Donald Trump spune că le-a rezolvat. El vrea să-şi adauge la palmares o încetare a focului. Iar o încetare a focului la momentul actual nu se poate face altfel decît pe linia frontului. Pentru că nu există nici o recuperare ucraineană în progres, nu există nici o avansare puternică a forţelor ruse către alte teritorii. Problema este dacă o astfel de soluţie de moment este o soluţie către o pace durabilă, pe termen lung, către un acord de pace sau este o temporizare care să ajute Rusia să se refacă, să se repoziţioneze, să-şi regrupeze strategia.”

Va accepta Ucraina să cedeze ceva din teritoriile ocupate în prezent de forțele ruse?
Robert Lupițu: „Este greu de crezut că va face asta. Pentru că toată teza curajului, a moralului şi a războiului de apărare a patriei – chiar dacă nu este denumit ca atare –, teză care a fost asumată în aceşti ani, se referă la faptul că Rusia a invadat ilegal Ucraina, a anexat începînd cu 2014 Peninsula Crimeea, are un comportament neoimperial, hegemonic şi de anexare sau de destabilizare – dacă ne uităm şi la Transnistria, la Cecenia, la Georgia. Şi Ucraina nu-şi poate asuma o astfel de renunţare de iure, prevăzută în tratate. Va conta foarte mult ce va primi Ucraina şi-atunci ne întoarcem la discuţia legată de garanţii de securitate, la discuţia despre modele, fie că este modelul Coreea (Coreea de Sud, Coreea de Nord), fie că este modelul Germania Federală şi Germania de Est, fie că vorbim, poate, de o zonă administrată internaţional, fie că vorbim despre integrarea în UE şi, poate, NATO, deşi mai curînd UE şi mai puţin NATO, a Ucrainei libere.”

Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! 

O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin
Un produs Radio România Cultural

Foarte apreciat ca autor de literatură pentru copii, mai ales pentru seria de volume cu Olguța, Alex Moldovan a publicat recent un surprinzător volum de poezie. „Stabilizatori de stare” se numește și a apărut la OMG Publishing. Este povestea unui tată de copil cu ADHD. O poveste scrisă simplu, de fapt cu acea simplitate, greu de obținut în literatură, care vine după un proces de sinteză, de reducere la esență. Și e scrisă cu o precizie, cu o ironie și o autoironie care mustesc de durere. Relația cu ceilalți – vecini, rude, oameni oarecare – și ciocnirea cu ei pe tema neurodivergenței e o constantă a cărții. De parcă nu erau de ajuns suferințele unui copil cu ADHD, el și familia lui mai au de înfruntat și prejudecățile unei societăți ignorante dar gata să dea sfaturi nesolicitate. Am vorbit cu Alex Moldovan despre cartea lui de poezie și formula stilistică pe care a găsit-o dar și despre literatura pentru copii și succesul ei astăzi. 

Alex Moldovan: „Sînt un fan vechi al scrisului concis, al celor mai scurte forme de literatură. (...) În cazul volumului de poezie, n-a fost implicată doar o necesitate stilistică, cît mai degrabă o necesitate personală. Mi s-a părut că, punînd o oarecare distanță între mine și text, pot fi puțin mai lucid, mai obiectiv. În carte eu vorbesc despre mine la persoana a treia. Și ăsta a fost încă unul dintre mijloacele pe care le-am folosit tocmai pentru a pune puțină distanță și a pune lucrurile într-o perspectivă. (...) Am vrut să scriu despre relația mea nu cu fiul meu, ci cu această tulburare pe care o are el, care se numește ADHD și care ne-a făcut viața grea și ne-a dat mari bătăi de cap.”

Sînt cîteva poeme care încep cu „pe vremea noastră” și care decupează, în clișeele bine cunoscute, părerea celorlalți, adesea ignoranți, și sfaturile lor nesolicitate, care aduc și mai multă durere familiei unui copil neurodivergent. 

Alex Moldovan: „Exista o stigmă aplicată tulburărilor de tot felul la noi. În spațiul public proliferează oamenii care se pricep la toate, mai ales la medicină, cu atît mai mult cu cît au terminat o facultate de electronică sau construcții. Ăsta e-un laitmotiv al exprimărilor legate de boală și tulburări: «ADHD-ul nu exista pe vremea mea». Am auzit-o de la oameni super învățați, de la prieteni de-ai mei, pînă la oameni pe care nu-i cunosc și care nu ar avea nici un motiv să se pronunțe pe tema asta. Pentru că nu-i musai să vorbim despre absolut orice există pe lume, mai ales dacă nu ne pricepem. Lumea are impresia că această tulburare, ADHD-ul, nu exista pe vremea noastră. Ba exista, doar că nu era încă documentată, nu exista acest nume, ADHD sau ADD, n-o să intru în detalii tehnice, că nici nu le stăpînesc foarte bine. Dar exista în fiecare clasă acel copil mai altfel, mai retras sau mai agitat, care, de obicei, lua tot blamul din lume și care avea, probabil, chestia asta. Eu am foarte multe întîlniri cu cititorii mei elevi, prin școli, și deja pot să recunosc de la prima privire elevul care este în zona asta. Și de multe ori doamnele învățătoare sau profesoare îmi confirmă, într-un fel sau altul. Oamenii ăștia au existat dintotdeauna, doar că nu s-a vorbit despre asta și problema nu era conștientizată.” 

Apasă PLAY pentru a asculta întregul interviu!

O emisiune de Adela Greceanu

Un produs Radio România Cultural

Cum se pregătește Uniunea Europeană pentru apărare? Un plan militar ce va fi prezentat liderilor UE săptămîna viitoare a fost discutat miercuri de miniștrii apărării. În document se vorbește despre necesitatea ca UE să aibă pînă în 2030 „o poziție de apărare suficient de puternică pentru a-și descuraja în mod credibil adversarii, precum și pentru a răspunde la orice agresiune”. În ce măsură țările Uniunii Europene și-au mărit bugetele pentru apărare în ultimii ani? Poate fi elaborată o strategie comună de apărare a țărilor Uniunii Europene? L-am întrebat pe Cătălin Gabriel Done, analist de politică internațională, vicepreședintele Asociației Experți pentru Securitate și Afaceri Globale (ESGA).

Cătălin Gabriel Done: „Politica de securitate și apărare comună este un călcîi al lui Ahile în ceea ce privește integrarea europeană. Încă din anii ’60, cînd UE a încercat să creeze o postură de apărare comună, Franța s-a opus și a militat pentru autonomie în ceea ce privește politica de securitate și apărare. De altfel, este foarte greu să vorbim despre o cedare a suveranității naționale în acest domeniu al securității, pentru că pînă la urmă apărarea națională ține de suveranitate. Or, este foarte greu să ducem discuția integrării europene într-acolo dar pași importanți s-au făcut. Am văzut că actuala Comisie Europeană încearcă pe cît de mult posibil să găsească un numitor comun pentru a accelera procesul de integrare europeană în acest domeniu și pentru a nuanța o politică de securitate și apărare coerentă.”

Este posibilă o autonomie strategică a Europei față de SUA și NATO? 

Cătălin Gabriel Done: „În momentul de față nu. Pentru că există o lipsă de investiții în domeniul apărării. Europa s-a dezvoltat economic tocmai pentru că s-a pus sub umbrela de securitate americană. Americanii au fost întotdeauna aici după Al Doilea Război Mondial și au asigurat securitatea și apărarea. Este exact ceea ce Donald Trump a spus la inaugurarea mandatului său: faptul că modelul social și economic european se datorează cheltuielilor masive pentru apărare ale SUA. Această pace relativă pe continentul european ne-a făcut să ne imaginăm că războiul nu mai este posibil și-atunci investițiile în securitate și apărare au fost diminuate masiv și resursele financiare s-au îndreptat spre alte sectoare. Și brusc a venit 2014 - deși invazia rusă din Georgia ar fi trebuit să ne trezească la realitate -, a venit 2014, anexarea Peninsulei Crimeea și am văzut că războiul este posibil iar apoi, odată cu invazia la scară largă din Ucraina, ne-am trezit în fața unei realități dure: că industria militară europeană nu este capabilă să producă într-un termen foarte scurt echipamente pentru a ne apăra. Și-atunci această autonomie strategică este o discuție foarte frumoasă dar ea nu poate fi realizată, din punctul meu de vedere, mai devreme de 2045, 2050 chiar.”

Apasă PLAY pentru a asculta întreaga discuție!

O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin

Un produs Radio România Cultural

După ce premierul Sébastien Lecornu și-a dat demisia, preşedintele francez Emmanuel Macron a numit un nou prim-ministru: pe Sébastien Lecornu. Ce urmăreşte preşedintele francez cu această decizie? Va reuşi noul cabinet Lecornu să elaboreze bugetul pe 2026 şi să reducă deficitul masiv al cheltuielilor publice? Va face un compromis cu stînga pe tema reformei pensiilor? L-am întrebat pe Camil Pârvu, conf. univ. la Facultatea de Științe Politice a Universității din București.

Care a fost miza lui Emmanuel Macron să-l numească prim-ministru tot pe Sébastien Lecornu, după ce i-a acceptat demisia?
Camil Pârvu: „Miza a fost, în mare măsură, să păstreze un anumit control asupra Executivului. Şi asta însemna să nominalizeze un om politic din această galaxie de formaţiuni centriste care-i sînt apropiate şi, de asemenea, să menţină o minimă coaliţie în jurul acestui candidat la funcţia de prim-ministru. Pentru că primul guvern Lecornu a căzut din cauza unei neînţelegeri între membrii altui partid, nu a celui macronist, e vorba despre Les Républicains.” 

Centrul politic sau partidele macroniste sînt compromise şi au o influenţă în scădere. Cum poate fi salvat, totuşi, centrul – în care includ şi Partidul Socialist?
Camil Pârvu: „Acest centru este, pînă la un punct, proiectul politic al lui Macron. Şi era oricum o chestiune de interpretat dacă mai supravieţuieşte acel centru creat în jurul lui Macron, după ce Macron nu va mai fi preşedinte. Ce a făcut Macron a fost să împingă cît mai mult partidele de centru-stînga, centru-dreapta către o guvernare pe care să o stăpînească el. A diluat foarte tare identităţile politice de centru-stînga şi centru-dreapta. Ideea de centru este mai degrabă atipică, politic vorbind. Pentru că centrul este într-un loc unde se întîlnesc un centru-stînga şi un centru-dreapta. Or, acele două centre – stînga şi dreapta – sînt astăzi într-o criză fenomenală din cauza dinamicii politice pe care a creat-o Macron. Şi Les Républicains, şi socialiştii sînt foarte slabi. Tot încearcă să se reinventeze, uneori reuşesc, alteori este o criză permanentă. Faptul că cele două mari partide care au guvernat Franţa zeci de ani sînt într-o asemenea criză şi împreună fac 20%, sau poate un pic mai mult, e forma unei crize de regim politic, aşa cum este definit în tradiţia franceză. Este o criză care i se datorează în mare măsură lui Macron. Pentru că el a încercat să golească de energie şi de conţinut aceste două mari partide, ceea ce a reuşit. Şi să creeze un centru care, de fapt, nu a ţinut, centrul e slab, de abia reuşeşte să trăiască de la o zi la alta, guvernînd într-o manieră minoritară şi înlănţuind crizele una după alta din ce în ce mai des, ceea ce în sine creează o problemă de legitimitate destul de puternică. Iar pe margine avem cele două partide care sînt foarte puternice. Fostul Front National, care este acum Rassemblement National, e primul partid al ţării. Iar pe partea cealaltă, un alt partid care nu vrea deloc compromisuri, care nu este în nici un fel la centru, ci este de extremă stînga şi care, la rîndul său vrea tot un fel de revoluţie constituţională, o A 6-a Republică, vrea o schimbare radicală. Ceea ce a mai rămas din centru este într-o continuă ceartă. Toţi cei care guvernează acum sînt mai mult sau mai puţin de centru dar se ceartă în permanenţă. Aceste tensiuni se vor accentua pe măsură ce se apropie prezidenţialele şi vor fi tot felul de tenori, de indivizi care vor dori să aibă o carieră de preşedinte şi care se vor lansa în această competiţie.”   

Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! 

O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin 
Un produs Radio România Cultural 

Ultimii 20 de ostatici israelieni rămași în viață și deținuți de Hamas au fost eliberați luni. De asemenea, aproape 2.000 de prizonieri palestinieni au fost eliberați din închisorile israeliene. Președintele american Donald Trump a rostit ieri un discurs în fața Knessetului, Parlamentul israelian, după care a participat la summitul pentru pace în Gaza din Egipt, unde a semnat, alături de lideri din Egipt, Qatar și Turcia, un acord de încetare a focului în Fîșia Gaza. Ce urmează în regiune? Şi, mai ales, cum poate fi garantată pacea? Am întrebat-o pe Ioana Constantin-Bercean, expertă în Orientul Mijlociu, cercetătoare la Institutul de Științe Politice și Relații Internaționale Ion I. C. Brătianu al Academiei Române (ISPRI).

De fapt, ce conține acel document semnat de liderii țărilor care au mediat conflictul Hamas-Israel, acel acord de încetare a focului?
Ioana Constantin-Bercean: „Este un acord istoric, aşa cum foarte multă lume îl denumeşte. Trebuie să înţelegem însă că este un drum lung pînă la acea pace istorică despre care se vorbeşte. Este un acord care prevede, în primul rînd, această încetare a focului şi etapele care au fost parcurse pînă acum. Este un document prin care se promite pace în Gaza şi în toată regiunea Orientului Mijlociu. Este o asumare de implementare din partea tuturor părţilor care semnează acordul, denumit simbolic «acordul de pace Trump» şi care doreşte să pună capăt celor doi ani de război dintre Israel şi organizaţia teroristă Hamas şi dezastrului umanitar care s-a întîmplat după 7 octombrie 2023 în Fîşia Gaza.”

Unul dintre obiectivele planului de pace al lui Donald Trump prevede ca Hamas să depună armele. Se va întîmpla asta?
Ioana Constantin-Bercean: „Dacă ne uităm peste toate cele 20 de puncte ale planului de pace, vom vedea că nu este prevăzută în mod explicit dispariţia aripii politice a Hamas. Să ne amintim: s-a discutat foarte mult despre cele două componente ale organizaţiei Hamas. Sigur că ele, în anumite momente, au acţionat împreună. Dar există şi acea parte politică despre care se vorbeşte foarte puţin, care a fost adesea ignorată şi care a făcut parte din procesul de negociere. În ceea ce priveşte dezarmarea completă a organizaţiei Hamas, să ne uităm doar la ultimele incidente, din ultimele 24 de ore. La foarte scurt timp după implementarea primei faze a acordului de pace, un palestinian a fost ucis de forţele militare israeliene. Acest soi de incidente va fi cu siguranţă instrumentalizat şi folosit ca metodă de propagandă. Pentru că, imediat după acest incident, un purtător de cuvînt al Hezbollah a ieşit în faţă şi a spus: iată un motiv pentru ca Hamas să nu accepte o dezarmare completă. Deci, procesul acesta de pace va fi unul îndelungat şi extrem de complicat. Iar pe parcurs se vor ivi diverse obstacole şi diverşi actori nonstatali care vor încerca să împiedice înaintarea pas cu pas, spre cele 20 de puncte din planul de pace al lui Donald Trump. Trebuie menţionat că sînt diverse grupări care au apărut în timpul celor doi ani de război dintre Israel şi Hamas, diverse grupări, cu diverse interese care vor dori la un moment dat să preia controlul politic dar şi militar asupra Fîşiei Gaza.”

Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! 

O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin
Un produs Radio România Cultural 

Ce putere are activismul civic în fața dictaturii? Ce șanse are o mișcare pornită de la cetățeni să clatine un sistem opresiv? Discutăm pe această temă, pornind de la povestea Maríei Corina Machado, laureata Premiului Nobel pentru Pace pe 2025, pentru „munca sa neobosită de promovare a drepturilor democratice pentru poporul venezuelean și pentru lupta sa pentru realizarea unei tranziții juste și pașnice de la dictatură la democrație”. Invitata noastră este Caterina Preda, cadru didactic la Facultatea de Științe Politice a Universității din București.

Caterina Preda: „Cîştigarea Premiului Nobel pentru Pace de către María Corina Machado cred că e un semnal foarte important pentru activiştii civici din Venezuela dar, în general, pentru oamenii care încă au această credinţă foarte puternică în revenirea democraţiei liberale în Venezuela, democraţie liberală care a existat timp de 40 de ani, între 1958 şi 1998 şi care a fost gradual dezmembrată, demontată, demantelată de regimul Chávez, urmat de regimul Maduro. Deci cred că pentru venezueleni, atît de dreapta, cît şi de stînga, cîştigarea acestui premiu de către Machado este un semnal că lumea nu i-a uitat.”

Care e cea mai importantă reuşită a Maríei Corina Machado?
Caterina Preda: „Cred că cea mai importantă reuşită a lui Machado, pentru care e respectată atît de cei care provin din partidele tradiţionale, Democratic Action, ca partid social-democrat, şi Copei, partid creştin-democrat, cît şi din partidele noi, precum Primero Justicia, partidul fostului lider al coaliţiei de opoziţie, Capriles, este faptul că ea a unit această opoziţie. De fapt, pentru mult timp, în Venezuela lui Chávez, o manieră prin care acesta a reuşit să construiască regimul din ce în ce mai autoritar, a fost că opoziţia s-a abţinut de la alegeri, că opoziţia era foarte divizată. Trebuie înţeles că această coaliţie a opoziţiei este foarte vastă, foarte eclactică, atît din punct de vedere ideologic, cît şi ca tip de formaţiuni. Pe de-o parte vorbim de partide politice, precum cel din care provine Machado, pe de altă parte e vorba de organizaţii civice, de organizaţii sociale, atît de stînga, social-democrate, social-progresiste, cît şi liberale, cît şi creştin-democrate şi conservatoare. Marele său atu este că a unit această largă coaliţie şi s-a văzut şi sprijinul popular.”

Ce șanse au mișcările civice din țările cu regimuri opresive, dictatoriale să clatine un asemenea regim?
Caterina Preda: „În sensul ăsta America Latină are multe exemple, din timpul dictaturilor militare, mai ales, dictaturile militare din ţările din Conul Sudic al Americii de Sud, din anii ʼ60, ʼ 70, ʼ 80. A fost un activism mai ales al femeilor. Mamele dispăruţilor, cei care au fost arestaţi, torturaţi şi ucişi de către dictaturile militare de dreapta, s-au mobilizat foarte devreme. Cea mai celebră mişcare de acest tip, care apoi a făcut să apară mişcări similare şi-n alte ţări, este Mişcarea Mamelor din Plaza de Mayo din Buenos Aires, din Argentina. Aceste femei chiar au fost eroine pentru că au ieşit în piaţa publică, în faţa palatului prezidenţial pentru a cere informaţii despre copiii lor, care fuseseră răpiţi şi despre care regimurile militare spuneau că nu ştiu ce s-a întîmplat, poate au plecat în concediu – exista şi această sfidare supremă din partea militarilor. Aceste femei care, unele dintre ele au devenit ele însele victime ale dictaturilor, au reuşit să clatine regimul. E drept că aceste mişcări civice n-au dus la sfîrşitul dictaturilor militare, dar cred că au fost un factor foarte important. Şi cu sprijinul organizaţiilor pentru apărarea drepturilor omului din SUA s-a întîmplat asta, atît în Chile, cît şi în Argentia, şi-n Brazilia. Au reuşit să contribuie la delegitimare regimurilor militare.” 

Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral!

O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin
Un produs Radio România Cultural 

Tatiana Țîbuleac este una dintre cele mai apreciate scriitoare de limbă română, în spațiul de limbă română – în România și Republica Moldova – dar și în alte țări. Primele ei două romane, „Vara în care mama a avut ochii verzi” și „Grădina de sticlă”, sînt traduse, cu mult succes, în peste 20 de limbi.

Tatiana Țîbuleac a publicat recent romanul „Când ești fericit, lovește primul” (Editura Cartier). O carte ca un ghem de teme spinoase și actuale. Personajul principal al cărții, Mila, are 50 de ani, a emigrat în anii ’90 din Republica Moldova în Franța și este alcoolică. Tatăl ei de asemenea a fost alcoolic. Mila a crescut fără mamă – și, adesea, fără tatăl iubit, plecat mai tot timpul pe teren, prin satele Moldovei, despre care scria reportaje –, într-un Chișinău marcat în anii ’90 de sărăcie și criminalitate. Profesorii, doctorii, angajații la stat nu-și primeau salariile cu lunile. Ea însăși devine profesoară de franceză la Universitate dar ajunge să aibă de-a face cu lumea interlopă și traficanții de droguri și valută. În Franța, face munci necalificate și nu-și găsește locul. Dar își spune povestea. Cu cinism, cu maximă onestitate. Povestea ei poate fi considerată o sinteză a poveștilor de viață ale multora dintre femeile care au emigrat în anii ’90 din Republica Moldova în Vest.

Tatiana Țîbuleac: „Mila este o femeie tipică din Estul Europei, o femeie care a plecat în primul val de migrație din Republica Moldova, care a fost cel mai dur, cel mai violent, cel mai necruțător. Aș vrea să se înțeleagă că Mila a migrat altfel se pleacă acum peste hotare. Iar ceea ce a devenit ea sau vocea asta tăioasă și cinică este de fapt tot ce i s-a întîmplat în viață. (...) Anii ’90, de care vorbim în carte, sînt anii care au lovit foarte, foarte dur Moldova, sînt anii în care oamenii au fost disponibilizați, și-au pierdut serviciile, au devenit săraci, în care nu aveam curent și era frig în casă și eram disperați.”

Mila are un discurs necruțător, își povestește viața fără să cosmetizeze experiențele dure prin care a trecut, dar are și momente de duioșie, de tandrețe, mai ales cînd vorbește despre tatăl său și despre prietenii ei. Cum ai ajuns la vocea personajului narator, Mila?

Tatiana Țîbuleac: „Am trăit acei ani, nici măcar n-a trebuit să fac cercetare, pentru că atunci eram jurnalist și scriam despre asta în fiecare zi. (...) M-am întîlnit cu foarte multe persoane care pur și simplu s-au frînt în acei ani. Se întîlneau la fiecare pas tragedia, drama, frica de-a trăi într-un Chișinău criminal, în acele vremuri. Toate jurnalele de știri începeau cu împușcături, cu morți, cu droguri, cu interlopi prinși, eliberați, scăpați. Un fenomen care m-a marcat a fost traficul de persoane. Au fost niște ani absolut îngrozitori din acest punct de vedere. Femeile tinere, sperînd că vor pleca peste hotare să muncească, să-și găsească un loc de trai, ajungeau, multe dintre ele, victime ale traficului de persoane. Am făcut multe reportaje pe tema asta. Toate acele povești s-au adunat într-un fel. Probabil că este răspunsul pe care-l dau de fiecare dată cînd sînt întrebată despre cărțile mele: nu este povestea mea dar este și vocea mea acolo. (...) Cred că este cea mai sinceră carte a mea. Pentru că migrația nu este ușoară niciodată, nici atunci cînd pleci la mai bine și deja totul este aranjat în țara în care vii.” 

Apasă PLAY pentru a asculta întreaga discuție!

O emisiune de Adela Greceanu

Un produs Radio România Cultural

Criză politică în Franța. La mai puțin de o lună de la numirea în funcție, premierul Sébastien Lecornu și-a anunțat demisia, invocînd imposibilitatea de a asigura o majoritate parlamentară pentru a putea guverna. Este cel mai scurt mandat de premier din istoria celei de-a V-a Republici și reprezintă un nou episod din criza politică prelungită pe care o traversează Franța după alegerile legislative anticipate din 2024. În lipsa unei majorități clare în Parlament, președintele Emmanuel Macron se confruntă cu o situație complicată. Nici partidele de stînga, nici cele de dreapta, nici blocul centrist nu par dispuse să colaboreze într-un guvern de compromis. În timp ce incertitudinea politică se adîncește, guvernul trebuie să găsească soluții și pentru rezolvarea crizei financiare. Și să adopte bugetul de stat pentru anul viitor – un test important pentru credibilitatea internațională și pentru stabilitatea economică a țării. Cum s-a ajuns la acest impas? Și cum poate fi depășit? L-am întrebat pe Mihail-Valentin Cernea. 

Mihail-Valentin Cernea: „Pînă la urmă, este incapacitatea Franţei de a se hotărî cu privire la viitorul ei. Avem stînga contemporană franceză, care dă dovadă de oareşce unitate, de la centru-stînga la stînga extremă, în momentul de faţă, dar care ar vrea să respingă în bloc toate reformele pe care le-a făcut Macron economiei franceze pînă acum, inclusiv discuţia despre vîrsta de pensionare, care e foarte importantă pentru stabilitatea financiară a Franţei. Aşa că, din păcate, blocul centrist nu prea are cum să se alieze cu blocul de stînga, avînd în vedere că blocul de stînga şi-ar dori anularea reformelor pentru care blocul centrist s-a luptat pînă acum. Evident, o alianţă cu blocul de dreapta extremă de la Adunarea Naţională este foarte puţin plauzibilă în Franţa în momentul de faţă, cordonul sanitar ţine şi mă îndoiesc că blocul centrist ar vrea să guverneze alături de acest partid, care are în continuare un stigmat în politica franceză şi probabil va rămîne cu acest stigmat. Avînd în vedere aceste incapacităţi de a comunica unii cu alţii, de a lucra împreună, aceste inabilităţi de a găsi consens politic pe foarte multe măsuri, evident că scena politică este fragmentată şi probabil că va rămîne fragmentată o lungă perioadă de timp de-acum încolo.”

Ce urmează – mai degrabă un regim prezidențial pur sau un parlamentarism care va dilua puterile președintelui?
Mihail-Valentin Cernea: „Totul depinde de cum vor arăta ofertele de la alegerile prezidenţiale din 2027, dacă nu vor veni mai devreme. În momentul de faţă, Franţa funcţionează de facto ca o republică prezidenţială. Tocmai pentru că Parlamentul nu poate să impună un guvern, preşedintele Macron foloseşte toată puterea constituţională pe care o are ca să guverneze nu anticonstituţional, dar cumva pe persoană fizică, pînă cînd Parlamentul intră în joc. Evident că Parlamentul rămîne o instituţie puternică, care, după cum vedem, îi pune beţe în roate lui Emmanuel Macron. Dar momentan, lucrurile arată foarte prezidenţial. (...) Franţa e într-o formă de criză de identitate. O criză de identitate politică, o criză de identitate legată de rolul Franţei în lume. E greu să oferi din afară o predicţie despre care va fi rezultatul acestei conversaţii culturale foarte dificile pe care o are Franţa. Pentru că nu e doar o conversaţie politică, nu e doar o conversaţie economică, e şi o conversaţie despre ce este Franţa.”

Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! 

O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin
Un produs Radio România Cultural

Ordonanța de Urgență nr. 52/2025 adoptată de guvern instituie limitări temporare ale cheltuielilor publice și blochează angajamente noi pentru anumite cheltuieli. Actul normativ a fost adoptat cu sopul de a contracara deficitul bugetar. Însă măsura are consecințe nefaste pentru instituțiile de cultură care s-au trezit cu activitatea blocată. Ordonanța a stîrnit deja numeroase reacții de protest. Ministerul Culturii a anunțat că inițiază, împreună cu Ministerul Dezvoltării, un memorandum comun „care să permită continuarea activităților, în special în ceea ce privește producerea și exploatarea bunurilor culturale”. Cum se explică faptul că sectorul cultural este printre primele vizate atunci când se fac economii bugetare? Le-am întrebat pe Corina Șuteu, expertă în politici culturale, fostă ministră a culturii, şi pe Oltiţa Cîntec, teatrolog, curatoare a Festivalului Internațional de Teatru pentru Publicul Tînăr din Iași.

Corina Șuteu: „Nu avem, de fapt, astăzi, o viziune de ansamblu despre ce fel de politici culturale dorim în România. Mai are cultura de stat un suport în guvern? Mai are cultura de stat un suport popular? Noi trebuie să răspundem la aceste întrebări. Pentru că ne aflăm, că vrem sau nu, într-o situaţie în care, dacă acest suport nu mai există, este pentru că din ce în ce mai mult, din cauze foarte variate, noi avem astăzi un public care a fost educat să devină mult mai mult consumator decît gînditor. Şi rezultatele sînt pe foarte multe planuri. Şi aici ne legăm şi de educaţie, ne legăm şi de mediu, ne legăm şi de felul în care înţelegem sau nu să dorim ca sistemul care deserveşte cultura să funcţioneze. Dar nu să funcţioneze în sens mecanic, ci să funcţioneze organic, cu toate evoluţiile care au avut loc în privinţa practicilor culturale. Mie nu mi se pare că ce s-a întîmplat e ceva neaşteptat. Este consecinţa unor maladii de sistem care s-au manifestat de fiecare dată altfel, dar s-au manifestat destul de puternic şi în anii recenţi iar acum, pentru că sîntem într-o situaţie de criză, iată, se manifestă brutal.”

Oltiţa Cîntec: „Sper ca această scăpare, această, poate, neînţelegere adecvată a domeniului cultural să fie corectată printr-o altă Ordonanţă de Urgenţă, unde să se prevadă la exceptări domeniul cultural. Deoarece cultura nu consumă, cultura este o investiţie în oameni, în viitor. (...) Ar trebui să stăm de vorbă la modul profesionist cu decidenţii. Să sperăm că şi decidenţii, factorii politici sînt interesaţi să dialogheze cu specialiştii din domeniul cultural şi să înţeleagă importanţa pe care acest domeniu o are în orice societate. Într-adevăr, după pumnul în plex pe care l-am primit vinerea trecută, cînd s-a publicat ordonanţa asta buclucaşă în Monitorul oficial, să ne revenim şi să transformăm o situaţie de criză într-o oportunitate. Să privim lucrurile constructiv, pragmatic, cu onestitate, într-un dialog real. Deci nu retoric, cu alte promisiuni, să nu fie totul la timpul viitor. Mie mi-ar plăcea să discutăm la timpul prezent.”

Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! 

O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin
Un produs Radio România Cultural 

Se împlinesc doi ani de la atacul terorist lansat de Hamas asupra Israelului. 7 octombrie 2023 rămîne cea mai sîngeroasă zi din istoria statului israelian. Atunci, peste 1.200 de oameni, majoritatea civili, au fost uciși, iar peste 250 au fost luați ostatici și duși în Fîșia Gaza. Atacul terorist a declanșat un război devastator, care a schimbat situația din Orientul Mijlociu și a generat una dintre cele mai grave crize umanitare din ultimele decenii. Campania militară a Israelului în Gaza, începută ca o ripostă împotriva Hamas, a provocat moartea a zeci de mii de palestinieni și distrugerea infrastructurii civile. După doi ani, conflictul rămîne deschis, cu mai multe fronturi active și cu tensiuni regionale în creștere. Comunitatea internațională este divizată, iar pacea pare în continuare greu de atins. Ce semnificație are comemorarea de azi într-un context în care războiul continuă? Cînd va fi pace în Gaza? L-am întrebat pe Cătălin Gomboș, jurnalist specializat în Orientul Mijlociu. 

Cătălin Gomboș: „Din cauza faptului că războiul a durat atît de mult, a costat atît de multe vieți și a provocat atît de multe distrugeri, s-a pierdut ceva din gravitatea acelui moment (7 octombrie 2023). Pentru că, dacă la început a fost un moment de șoc pentru întreaga lume și Israelul a avut parte de enorm de multă compasiune la nivel global, felul în care și-a condus această campanie în Gaza, pierderile mari în rîndul civililor palestinieni, criza umanitară teribilă declanșată acolo au dus la o pierdere de imagine pentru Israel, astfel încît în acest moment o parte a lumii se gîndește mai mult la ceea ce înseamnă acest război decît la atacul terorist. (...) Tragedia din enclava palestiniană a ajuns în prim-plan.”

Planul de pace pentru Gaza al lui Donald Trump nu poate fi impus. E nevoie de negocieri. În ce măsură în interiorul Hamas – organizație teroristă – există reprezentanți suficient de moderați încît să accepte condițiile puse în acest plan și oameni cu suficientă autoritate încît să poată impune la nivelul organizației aceste condiții?
Cătălin Gomboș: „Nu cred că în interiorul Hamas există oameni moderați. Vorbim de o grupare islamistă cu o ideologie nu foarte diferită de cea a rețelei Al Qaida sau a Statului Islamic. Este vorba tot de o formă de fundamentalism și militantism sunit. Există anumite diferențe de nuanță. De exemplu, aici principalul adversar este Israelul. Obiectivul este eliberarea locurilor sfinte și a teritoriilor palestiniene. Loc sfînt, din punctul lor de vedere,  înseamnă Ierusalim și Moscheea Al-Aqsa pe care le consideră sub ocupație. Clar, nu sînt niște moderați, dacă ne gîndim numai la atacul brutal din 7 octombrie sau la valul de atentate sinucigașe care au avut loc de-a lungul timpului și poartă semnătura Hamas. Dar, pe de altă parte, chiar dacă sînt islamiști și foarte mulți dintre ei fanatici, cei din Hamas sînt în același timp și o organizație politică care își dorește sprijinul populației palestiniene și, pînă la urmă, depinde de asta, chiar dacă a fost o dictatură în Gaza. O dictatură fără o anumită susținere populară nu poate rezista la infinit. Și eu cred că Hamas este conștient de acest lucru.”

Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! 

O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin 
Un produs Radio România Cultural 

În decembrie, Australia devine prima țară din lume care interzice accesul copiilor sub 16 ani la rețelele de socializare. O decizie radicală, dar justificată, spun specialiștii, de efectele devastatoare pe care mediul online le are asupra dezvoltării emoționale și psihice a tinerilor. În Europa, tot mai multe voci cer măsuri similare – însă adoptatea unor asemenea legi e problematică. Cum ne transformă, de fapt, rețelele de socializare? De ce sînt periculoase pentru copii? Ce se întîmplă în creierul nostru cînd ne petrecem atîta timp pe Instagram, pe Facebook sau pe TikTok? L-am întrebat pe Mihnea Măruță, doctor în filozofie,  autorul cărții „Identitatea virtuală. Cum și de ce ne transformă rețelele de socializare” (Editura Humanitas).
Mihnea Măruță: „Reţelele au fost create programatic, cu ajutorul specialiştilor în psihologie şi-n neuroştiinţe, pentru a exploata o vulnerabilitate a minţii umane: dependenţa creierului nostru de orice informaţie nouă şi de orice anunţ în care aflăm că cineva, undeva, pe planetă a băgat de seamă existenţa noastră. Deci, pe de-o parte, această informaţie continuă, pe care creierul o doreşte din motive evoluţioniste – şi anume iluzia că ar fi mai pregătit pentru supravieţuire –, iar pe de altă parte, excitaţia continuă şi sentimentul că exişti şi pentru ceilalţi, că undeva pe planetă încă un om sau încă o sută de oameni sau încă o sută de mii de oameni au luat cunoştinţă despre existenţa ta este combinaţia care asigură şi duce la această dependenţă.”

Mulți tineri își descoperă identitatea – de gen, culturală, politică – prin intermediul rețelelor, prin raportarea la ceilalți. E acest lucru o formă de emancipare sau mai degrabă o capcană?
Mihnea Măruță: „Pînă la existenţa reţelelor de socializare, construcţia unei persoane urma un făgaş normal, de tipul: în prima fază te construieşti pe dinăuntru, după care începi să emani şi să transmiţi în afară. Deci, prima dată construieşti sinele şi după aceea construieşti imaginea de sine. Ceea ce s-a schimbat fundamental este că s-a răsturnat acest proces. Adică, dacă-i dai copilului acces încă din grădiniţă sau din clasele primare la o reţea de socializare – şi asta am constatat din evoluţia acestor generaţii –, apare presiunea extraordinară ca ei mai întîi să-şi construiască imaginea din minţile celorlalţi decît să se construiască mai întîi pe ei înşişi. Aceasta e o mare şi extrem de îngrijorătoare transformare. Dacă din copilărie tu eşti preocupat de oglinzile pe care le reprezintă celelalte persoane, atunci viaţa devine mult mai împovărătoare – aceasta e cea mai gravă consecinţă. Pentru că eşti preocupat mereu, în fiecare zi, de identitatea ta din minţile celorlalţi. E ca şi cum în fiecare dimineaţă tu te recreezi pe tine, pentru că eşti preocupat de felul în care vei fi receptat. Această activitate zilnică, dacă copiii petrec opt, zece, douăsprezece ore în reţele, devine foarte împovărătoare. Şi ei mărturisesc că pentru ei viaţa este mult mai grea decît ne imaginăm noi.”

Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! 

O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin
Un produs Radio România Cultural 

Simona Sigartău este autoarea volumului de poezie „Singuri sub râsetele familiilor perfecte” (Casa de Editură Max Blecher). O carte care apasă puncte nevralgice, pune sub lupă relații dificile, dacă nu chiar toxice, mentalități transmise din generație în generație și construiește un tablou de familie pe care mulți îl vom recunoaște, poate. Am vorbit cu Simona Sigartău despre temele cărții, despre stilul ei direct și limpede, uneori tăios și necruțător, traversat de o ironie necesară și, într-un fel, salvatoare.

Simona Sigartău: „Mi s-a părut că pînă și eu, un om despre care se poate spune că are o viață lipsită de mari violențe sau traume, de episoade absolut dramatice, pînă și un astfel de om poate duce în spate un ghiozdan destul de greu. Ăsta a fost punctul de plecare. Trăiam cu senzația că în poezie se scrie, în ultimul timp, despre aceste mari evenimente. Și a fost, recunosc, pentru mine un complex, a fost o spaimă. Mi-am imaginat că ceea ce spun eu despre mine poate că nu este atît de grav. Poate că ar trebui să mă opresc. Pentru că, de fapt, ce am eu de spus? Și, pe parcurs, experiența mea de mamă singură, de profesor, de om care face o navetă dificilă, de om care se confruntă cu anumite tipuri de colegi, poziția mea de femeie singură în societate și printre bărbați – toate aceste contexte m-au ajutat să-mi dau seama că ceea ce am eu de spus vine în întîmpinarea multor oameni. Că este această durere pe care noi o transformăm de multe ori în ceva banal. Și că traumele transgeneraționale și relațiile toxice – pe care eu le vedeam ca fiind ceva nu foarte grav, hai să nu ne plîngem atît de mult, că o ducem bine, că este în regulă și ceea ce ni se întîmplă este absolut banal –, ei, aceste lucruri au erodat suficient și m-au ajutat, în timp, să-mi dau seama că ceea ce am eu de spus se va transforma într-o îmbrățișare sau într-un loc de întîlnire pentru ceilalți.”

Volumul „Singuri sub râsetele familiilor perfecte” de Simona Sigartău a obținut Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu” pentru debut, la Memorialul Ipotești și premiul pentru debut poetic la BacFest, Festivalul Național „George Bacovia” de la Bacău. 

Apasă PLAY pentru a asculta întreaga discuție!

O emisiune de Adela Greceanu

Un produs Radio România Cultural

Președintele american Donald Trump și-a prezentat planul pentru pace în Fîșia Gaza, susținut de premierul israelian Benjamin Netanyahu și salutat atît de lideri europeni, cît și de lideri din Orientul Mijlociu. Dar ce șanse are acest plan să fie transpus în realitate și războiul din Gaza să înceteze? Am întrebat-o pe Raluca Alexandrescu, politolog, conf. dr. la Facultatea de Științe Politice a Universității din București.

Raluca Alexandrescu: „Din ce spun cunoscătorii acestei regiuni şi ai problematicilor legate de conflict, există două scenarii. Unul complet pesimist, extrem de sceptic în legătură cu şansele de izbîndă ale acestui plan. Şi mai există o parte a acestor specialişti care consideră că sînt anumite şanse de a avansa şi că trebuie să privim partea plină a paharului, în contextul în care acest plan are măcar meritul de a fi pus pe masă un set de prime propuneri în direcţia unei deblocării a acestei situaţii teribile care durează de prea mult timp. (...) Ce avem aici este un text extrem de stufos, extrem de complex, care propune tot felul de structuri şi suprastructuri şi, în plus, pare că nu ia în considerare un proiect real de tranziţie politică, democratică.  E un proiect mai degrabă îndreptat în direcţia unei entităţi de tip corporatist. Nu se mai propune evacuarea completă a populaţiei din Gaza, ceea ce făcea Donald Trump propunînd riviera Gaza, în februarie anul acesta, dar, pe de altă parte, sînt foarte multe elemente care indică menţinerea unor idei din planul acela şi mai ales dintr-un plan anterior, pe care unul dintre ideologii regimului Trump, Curtis Yarvin, îl propusese cu multă vreme înainte, imediat după atacul din 7 octombrie, sub numele foarte sugestiv de Gaza Inc. Şi asta ridică semne de întrebare cu privire la succesul pe care poate să-l aibă un asemena plan care pare a fi orientat spre afaceri şi spre monetizarea planului de tranziţie.”

Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral!

O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin
Un produs Radio România Cultural 

De ce unii dintre noi se radicalizează, iar alții nu? Ce este rigiditatea cognitivă, ce este flexibilitatea cognitivă? Putem să ne eliberăm, odată căzuți în capcana unei dogme? Căutăm răspunsuri la aceste întrebări împreună cu psihologa și psihoterapeuta Zenobia Niculiță, pornind de la volumul „Creierul ideologic. Neuroștiințele politice și credințele rigide” de Leor Zmigrod (Polirom, trad. Petru Iamandi). Leor Zmigrod este o apreciată cercetătoare în domeniul neuroștiințelor politice, doctor în psihologie la Cambridge University, bursieră la Stanford, Harvard și institutele de studii avansate de la Paris și Berlin.

Zenobia Niculiță: „Rigiditatea cognitivă este o trăsătură care are de-a face cu dificultatea sau chiar incapacitatea creierului de a se adapta la schimbări rapide, neprevăzute, neanunţate. (...) Această trăsătură se pare că este într-o corelaţie directă şi formează un tablou împreună cu: dificultatea de a accepta dovezi experimentale sau argumente palpabile, toleranţa foarte scăzută la dezacordul altcuiva, confuzia pe care o facem între un argument, o idee şi persoana care o susţine, viziuni dihotomice ale lumii – bine şi rău, corect şi incorect, noi şi ceilalţi – şi, pînă la final, o predispoziţie spre a adera la ideologii extreme, radicale, fie că sînt ele politice, religioase sau de altă natură.”

S-ar putea obiecta că un creier flexibil, gata să renunțe la o idee sau alta, este dovada lipsei de rigoare sau chiar de caracter, că ia decizii după cum bate vîntul, nu conform unor principii ferme, unor valori. Care e diferența între flexibilitate și lipsa de rigoare?
Zenobia Niculiță: „M-am simţit şi eu provocată de ideea aceasta: care este diferenţa între a fi flexibil intelectual şi a fi lipsit de coloană vertebrală. Deocamdată am două direcţii în care caut răspunsurile, pentru mine în primul rînd. Prima ar fi aceasta: să nu facem o confuzie între flexibilitatea gîndirii şi flexibilitatea morală. Oamenii care sînt flexibili în ceea ce gîndesc pot să accepte că există şi alte idei şi alte valori. Nu înseamnă că vor adera la toate ideile şi valorile la care se pot gîndi sau la care sînt expuşi. În ceea ce priveşte moralitatea, nu cred că trebuie să existe rigiditate, dar flexibilitatea trebuie să fie mult mai lentă şi procesată în mod constant. Adică, dacă la vîrsta adultă ajungem să asimilăm o valoare nouă, acea valoare trebuie să fie gîndită, regîndită, discutată, trecută printr-o grămadă de filtre. Şi cealaltă direcţie ţine tocmai de capacitatea de a conţine ca adult două perspective dar şi două emoţii diferite fără să simţi nevoia să o anihilezi pe cealaltă. Adică acea capacitate de a accepta că există şi un altul – valoric, ideologic – fără să simţi nevoia să îl anihilezi ca să-ţi validezi propria opţiune. Să poţi să-ţi susţii propria opţiune şi să aderi în continuare la ea acceptînd că altcineva n-o face, că altcineva este pe altă poziţie. Şi asta este o dovadă de maturitate cognitivă şi emoţională.”

Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral!

O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin
Un produs Radio România Cultural 

În România, imigranții se întîlnesc deopotrivă cu oportunități și cu obstacole în calea integrării. Asta ne arată cel mai recent raport MIPEX – indexul politicilor de integrare pentru migranți. România obține 52 de puncte din 100 pe scala care măsoară politicile de integrare, un scor apropiat de media Uniunii Europene. Pe de o parte, avem o legislație anti-discriminare solidă. Pe de altă parte, imigranții sînt aproape excluși din viața politică. În educație și sănătate există unele progrese, mai ales după experiența refugiaților din Ucraina, dar barierele administrative și lipsa unor politici de sprijin rămîn evidente. Iar pe piața muncii, deși economia românească are nevoie de forță de muncă, integrarea migranților e departe de a fi o prioritate. Ce ar trebui schimbat pentru ca migranții să devină cu adevărat parte din societate? Stăm de vorbă cu Ovidiu Voicu, director executiv al Centrului pentru Inovare Publică și partener al proiectului MIPEX în România.

Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! 

O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin 

Un produs Radio România Cultural 

Partidul Acțiune și Solidaritate (PAS) a cîștigat alegerile parlamentare din Republica Moldova, cu peste 50% din voturi, o majoritate care-i asigură 55 de mandate, din totalul de 101, în Parlamentul de la Chișinău și șansa de a continua reformele și procesul de aderare la Uniunea Europeană. Blocul Patriotic, al socialiștilor și comuniștilor, opoziția, a obținut 24% din voturi, Blocul Alternativa a obținut aproape 8%, Partidul Nostru 6% și Partidul Democrația Acasă a obținut peste 5% din voturi. Am vorbit despre aceste rezultate şi despre ce urmează pentru Republica Moldova cu Angela Grămadă, expertă în spațiul ex-sovietic, președinta Asociației Experți pentru Securitate și Afaceri Globale. 

E surprinzătoare victoria cu atît de multe voturi a Partidului Acțiune și Solidaritate, victorie care-i va asigura majoritatea în Parlament?
Angela Grămadă: „Dacă e să luăm în considerare ce s-a întîmplat în ultimele două, trei luni, atunci, pe undeva ne surprinde alegătorul din Republica Moldova, pentru că a acţionat foarte raţional şi a oferit un vot util. Deşi, mulţi oameni cu care am comunicat în aceste luni, spuneau că nu ar fi aceasta prima lor opţiune politică, adică ar fi votat cu altă formaţiune pro-europeană, dar înţeleg care este miza şi vor face o alegere utilă, în favoarea viitorului pro-european al Republicii Moldova, adică să înceapă acele negocieri de aderare la Uniunea Europeană. (...) Toate formaţiunile pro-europene pe care le vedem la Chişinău – multe dintre ele nu au reuşit să treacă pragul electoral – au încercat să explice că UE este un proiect care vine cu o soluţie economică la o problemă de securitate. Exact aşa cum s-a întîmplat după Al Doilea Război Mondial. Pentru că asta e UE: o soluţie economică la o problemă politică între diferite ţări de pe continentul european. Şi au încercat să le explice cetăţenilor că în momentul în care vom fi stat membru al UE, vom avea acces la acel scut de securitate european. Asta înseamnă instituţii democratice, asta înseamnă rezilienţa instituţiilor publice care vor putea să facă faţă unor ameninţări externe mobilizînd resurse interne, asta înseamnă siguranţă economică, siguranţă energetică – o armă pe care Federaţia Rusă nu a ezitat să o folosească împotriva Republicii Moldova cîteva decenii la rînd, pentru că avem de foarte multe ori crize energetice în Republica Moldova, multe generate artificial de partea rusă –, dar asta înseamnă şi acces la mecanisme de securitate civilă, prin care cetăţenii Republicii Moldova ar putea să se simtă în siguranţă şi din punct de vedere fizic, nu doar economic, social sau politic.”

Ce urmează pentru Republica Moldova?
Angela Grămadă: „Urmează să fie validate alegerile. Va fi o perioadă destul de dificilă, cu foarte multe discursuri în contradictoriu între cei care au cîştigat alegerile şi cei care nu acceptă că le-au pierdut. Apoi urmează votarea noului guvern. Şi, probabil, declanşarea procedurii de negociere a aderării la UE, iar asta înseamnă foarte multe reforme.”

Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! 

O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin 
Un produs Radio România Cultural 

În volumul „Aicea-i și raiul, și iadul. Republica Moldova: un veac de istorie trăită” (Editura Cartier), Paula Erizanu a adunat o serie de povești de viață, culese de ea direct de la cei care le-au trăit, oameni de etnii diverse, cu destine diferite dar care au multe în comun, mai ales o țară. Din aceste povești nu lipsesc dramele, tragediile, violențele pe care istoria le-a adus adesea în viețile oamenilor din spațiul care azi este Republica Moldova. Unul dintre pasajele care sintetizează memorabil istoria acestui loc este cel în care autoarea cărții vorbește despre străbunica ei: „Eu am trăit într-o singură țară, dar ea – în patru. Deși a rămas la ea în sat toată viața.” 

Paula Erizanu: „M-a interesat cum se vede istoria la scară mică. În același timp, m-a interesat și oralitatea și legătura dintre oralitate și literatura scrisă. Străbunica și bunica sînt niște povestitoare talentate și mi se pare foarte interesant și fertil acest teren între cuvîntul scris și cuvîntul rostit, care, iată, revine în forță în cultura noastră prin podcasturi, TikTok și tot mai multă cultură orală, prin diminuarea importanței cuvîntului scris.”

„Aicea-i și raiul, și iadul” este și o carte despre miza actului de a povesti. A-ți spune povestea, a nu-i lăsa pe alții să ți-o spună, e un act de supraviețuire, e o formă de putere. Ai avut lucrurile astea în minte cînd ai început să lucrezi la carte?

Paula Erizanu: „Da. În Republica Moldova, istoria este un tărîm contestat și foarte polarizat. Generația părinților mei a învățat istoria Moldovei în limba rusă, la Facultatea de Jurnalism. Cei dinaintea lor învățau poate în română – atunci se chema moldovenească – dar învățau foarte puțin din această istorie și în termeni propagandistici ruși, care seamănă foarte mult cu termenii folosiți azi pentru a justifica invazia Rusiei în Ucraina. Deci rușii erau prezentați ca eliberatori, iar românii ca fasciști, respectiv azi ucrainenii sînt prezentați ca fasciști în narațiunea promovată de Kremlin. Eu am învățat la o școală românească, în anii 2000 și acolo am învățat mai degrabă o istorie naționalistă românească, în care românii mereu erau victimele agresorilor dimprejurul lor și nu prea s-a vorbit despre Holocaust, de exemplu. Și nu prea s-a vorbit nici despre istoria Republicii Moldova, despre perioada sovietică. Au fost experiențe importante ale istoriei noastre din secolul XX pe care noi nu prea le-am studiat în profunzime. Și-atunci, eu am pornit cu ideea că și astăzi în Republica Moldova sînt oameni care împărtășesc o narațiune sau alta despre istorie și aceste narațiuni sînt situate la extreme. Cum am putea să creăm un dialog între oamenii ăștia, cum am putea să-i facem mai puternici în fața propagandei politice, care încearcă să exploateze trecutul în felul în care le convine actorilor politici? Și mi-am zis că un pas important este să merg către oameni și să vorbesc cu ei despre propria lor experiență, despre felul în care s-a reflectat istoria în viața lor și despre felul în care istoria uneori le-a răsturnat cu totul viețile. Și da, uneori narațiunile mari din spatele acestor experiențe de viață vor fi diferite. Pentru că felul în care ai trăit și judeci Al Doilea Război Mondial va fi diferit dacă ai fost român sau dacă ai fost evreu sau dacă ai fost rom, ai fost luat de armata sovietică împotriva voinței tale sau de armata română împotriva voinței tale. Mi s-a părut că toate aceste istorii despre propria noastră experiență pot să ne ajute să fim un pic mai empatici unii cu alții și să vedem istoria într-o formă mai nuanțată decît ne-o permite propaganda politică.”

Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral!

O emisiune de Adela Greceanu

Un produs Radio România Cultural

La 17 ani, Alexandru Teodorescu a fost arestat pentru uneltire împotriva ordinii sociale. Făcea parte din organizația anticomunistă Frontul Eliberării Naționale, alături de încă 12 tineri. Era anul 1959. Toți au fost arestați și au primit pedepse între 5 și 23 de ani de muncă silnică. În 1964 au fost eliberați. Alexandru Teodorescu a studiat apoi engleza la Universitatea din București, a fost profesor de engleză iar în 1977 s-a stabilit în Germania. A scris despre experienţa teribilă a detenţiei politice şi despre anii de după eliberare în volumele „Celula de minori” și „Tenebre și lumini”, apărute la Cartea Românească. 

Alexandru Teodorescu: „Ceea ce era să ne doboare a fost dorul de mamă. Eram, aproape toţi, băiatul mamei. Şi lipsa mamei a fost lucrul cel mai greu de suportat. Culmea este că, în 5 ani, în închisori şi în lagăre de muncă forţată, n-am plîns niciodată, n-am văzut om plîngînd. Pînă şi noi, orice ni se întîmpla, bătuţi, înjuraţi, nu reacţionam.”

Credeţi că revolta, chiar dacă a fost înăbuşită, şi-a avut rostul?
Alexandru Teodorescu: „Da, da, categoric! Eu am intrat băiatul mamei şi am devenit un luptător. În sensul că, fără să discut cu ceilalţi, mi-am spus că am datoria morală să mă întorc acasă. Şi am devenit un luptător pentru supravieţuire. (...) Pentru a supravieţui a trebuit să mobilizez tot potenţialul meu. Am descoperit un potenţial pe care nu ştiam că-l aveam. Şi asta a contat imens. Nicolae Steinhardt scrie în Jurnalul fericirii că lucrul care contează cel mai mult este caracterul. Şi, într-adevăr, caracterul ni s-a întărit puternic. Am învăţat să folosim piedica, obstacolul – căutam imediat cum putem să le transformăm în ceva pozitiv, folositor. (...) Regula noastră şi modul nostru de a supravieţui era: învaţă şi dă mai departe!”

Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral!

O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin 
Un produs Radio România Cultural 

Alegeri cruciale în Republica Moldova. Duminică, 28 septembrie, cetățenii vor hotărî dacă rămîn pe calea europeană, vizînd aderarea la UE, sau se reorientează spre Est, în special spre Rusia. Poliția din Republica Moldova a făcut zilele acestea sute de percheziții și a reținut zeci de persoane care ar fi fost instruite în Serbia de către cetățeni ai Federației Ruse pentru a provoca dezordine și destabilizări în masă. Premierul Dorin Recean a făcut astăzi următoarele afirmații despre Federația Rusă: „Scopul este să preia puterea la Chișinău, încălcînd voința suverană a moldovenilor” și a vorbit despre un asediu asupra Republicii Moldova, enumerînd metodele prin care Rusia vrea să saboteze alegerile de duminică. Cum se pregăteşte ţara vecină de alegeri? Cum face față Republica Moldova războiului hibrid, manipulării online și schemelor de corupere a alegătorilor? L-am întrebat pe expertul în politici publice Andrei Curăraru, de la WatchDog, Republica Moldova.

Andrei Curăraru: „Nu există nici o limită în această campanie. Este cu siguranţă cea mai murdară campanie din Republica Moldova iar rezultatele ei vor influenţa vreme de decenii ţara noastră, în special dacă vom continua acest parcurs foarte rapid şi benefic de integrare europeană.”

Avertismente cu privire la corectitudinea procesului electoral au mai existat – în preajma alegerilor prezidenţiale de anul trecut, de exemplu. Republica Moldova pare să fie sub o permanentă ameninţare. Cum reacţionează cetăţenii, care e atmosfera înainte de alegeri?
Andrei Curăraru: „Cît ar fi de straniu, însăși campania oficială este destul de pasivă, vedem și niște dezbateri destul de nesemnificative, nu vedem nici măcar liderii principali ai partidelor să se confrunte între ei. Mai degrabă, acele manifestări ale subteranei electorale contează și ele determină tot ce se întîmplă în Republica Moldova. Vorbim despre reacții ale cetățenilor care variază de la indignare – am văzut-o foarte bine în turul 2 al alegerilor prezidențiale, care a determinat o mobilizare masivă a cetățenilor, în special în diasporă, pentru a securiza votul de ingerința externă –, pînă la reacții care sînt aproape de apatie, de ideea că un cetățean n-ar putea să decidă nimic, cu toate că asta nu este adevărat. Anume în situații de pericol, în situații de presiune externă, este important ca toţi cetăţenii Republicii Moldova, inclusiv cei care se află în România, să-şi exercite îndatoririle de cetățean, fiindcă o prezență masivă înseamnă practic anularea planurilor de cumpărare a voturilor, legate de oligarhul fugar Ilan Şor și de Federaţia Rusă și desfășurarea unor alegeri cu adevărat corecte în Republica Moldova.”

Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral!

O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin 
Un produs Radio România Cultural

Australia, Canada, Franța, Marea Britanie și Portugalia au recunoscut statul Palestina. Premierul israelian Benjamin Netanyahu consideră că un stat palestinian ar pune în pericol existența statului israelian și ar reprezenta o recompensă pentru terorism. De asemenea, el a anunțat că va extinde așezările evreiești din Cisiordania ocupată. Care este semnificația diplomatică și politică a recunoașterii statului palestinian și care sînt perspectivele pentru pace în Gaza? Am întrebat-o pe Ioana Constantin-Bercean, expertă în Orientul Mijlociu, cercetătoare la Institutul de Științe Politice și Relații Internaționale Ion I. C. Brătianu al Academiei Române (ISPRI).

Ce înseamnă recunoaşterea statului palestinian cînd, dacă e să vorbim despre graniţe, despre teritoriu, lucrurile sînt foarte fluide?
Ioana Constantin-Bercean: „Acesta e, poate, cel mai important lucru. După cum ne spune Convenţia de la Montevideo, trebuie să îndeplinim trei condiţii pentru a avea un stat, aşa cum le înţelegem prin normele şi legislaţia internaţională. Trebuie să avem acolo o populaţie permanentă. Sigur că în Fîşia Gaza şi-n Cisiordania vorbim despre o populaţie permanentă a palestinienilor, cel puţin de cînd sîntem în speţa partiţionării acelui teritoriu. Trebuie să avem un teritoriu definit. Şi aici se ridică problema foarte bine menţionată de dumneavoastră. Trebuie să avem un guvern. Şi asta iarăşi va fi o problemă pentru că, înainte să recunoască existenţa statului palestinian, Franţa şi Marea Britanie au condiţionat această recunoaştere de eliberarea tuturor ostaticilor luaţi de către Hamas în 7 octombrie, dezarmarea completă a grupării teroriste Hamas şi o condiţie foarte importantă este ca Hamas sub nici o formă să nu intre într-un viitor guvern palestinian. Sigur, mai este şi o a patra condiţie pusă de Convenţia de la Montevideo, care spune că statul nou înfiinţat trebuie să fie capabil să dezvolte relaţii diplomatice, relaţii internaţionale cu alte state. Şi, în cazul palestinian, am avea două mari dileme. Stat palestinian în care teritorii? Pentru că, din 1948 pînă în prezent, în urma războaielor arabo-israeliene, în urma a tot ceea ce s-a întîmplat acolo, avem o populaţie palestiniană împărţită în două teritorii şi accesul între cele două teritorii nu se poate face decît pe teritoriul israelian, stat bine definit ca urmare a declaraţiei de independenţă din martie 1948. Deci aceasta este o problemă: care vor fi graniţele acestui stat palestinian? Şi cine va forma guvernul? Pentru că, deşi Mahmoud Abbas reprezintă Autoritatea Palestinană, el nu are în jurul său nici un urmaş şi nu este nici foarte credibil pentru populaţia din Fîşia Gaza. Deci din start avem această problemă de autoritate legitimă.”

Comisia Independentă Internațională de Anchetă privind Teritoriile Palestiniene Ocupate, comisie înființată de ONU, a concluzionat, după aproape doi ani de investigații, că Israelul a comis genocid împotriva palestinienilor în Gaza. Care sînt perspectivele de pace pentru Fîşia Gaza?
Ioana Constantin-Bercean: „Perspectivele de pace în Fîşia Gaza reprezintă un concept aproape utopic. Şi am să extind şi-am să spun că pacea în Orientul Mijlociu este aproape o utopie. Pentru că, sub o formă sau alta, tot timpul vor fi un anume soi de conflicte, de adversităţi. (...) Cele mai bune perspective de pace ar fi, într-adevăr, soluţia celor două state.”

Apasă PLAY ca să asculți interviul integral!

O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin 
Un produs Radio România Cultural 

Rețelele sociale sînt locul unde au explodat dezinformarea și manipularea în ultimii ani, uneori în adevărate campanii cu mize politice, cum s-a văzut în perioada alegerilor de anul trecut și de anul acesta. Manipularea și dezinformarea nu s-au oprit după alegeri. Ce face și ce ar trebui să facă statul pentru a ne apăra? Am întrebat-o pe Oana Popescu Zamfir, directoarea GlobalFocus Center, organizaţia care a realizat împreună cu Departamentul pentru Situații de Urgență un ghid de pregătire împotriva dezinformării și manipulării online.
GlobalFocus Center analizează de mulți ani propaganda și dezinformarea în România și în țările din proximitate, Republica Moldova, Bulgaria, Georgia. Republica Moldova a devenit un exemplu de bune practici în lupta cu dezinformarea.
Oana Popescu Zamfir: „Republica Moldova a parcurs nişte paşi fundamentali, pe care trebuie să-i parcurgă şi România. Primul este să admită existenţa acestei ameninţări, explicit. În strategia naţională de apărare, care este în curs de pregătire, trebuie menţionat explicit, nu trebuie să fugim de cuvinte şi de greutatea lor. Pentru că dacă nu ne identificăm cu precizie problema şi inamicul, este foarte greu să dezvoltăm mecanisme instituţionale şi strategii de răspuns. Al doilea pas este înţelegerea faptului că nu e ceva ce poate să facă nici guvernul singur şi nici societatea civilă singură. E ceva care necesită resurse. Ele există la nivel european, deci putem beneficia de fonduri europene în sensul ăsta. Uniunea Europeană îşi dezvoltă propriile mecanisme, astfel încît, exact cum a făcut şi Republica Moldova, o abordare care se numeşte «Whole of society», care acoperă întreaga societate şi aduce la un loc ONG-uri, Think Tank-uri alături de organizaţiile guvernamentale, e un exerciţiu util care creează transparenţă şi încredere. Este bine şi pentru instituţiile statului să înveţe să lucreze cu societatea civilă, şi viceversa. Odată ce avem această structură, paşii sînt destul de limpezi. E vorba de identificarea ameninţărilor şi atacurilor, de monitorizare – şi mult din asta se face deja cu softuri, cu inteligenţă artificială dar e nevoie şi de analiza umană. După care e vorba de contramăsuri, variante de răspuns şi – extrem de important, o categorie de sine stătătoare: comunicarea strategică. Iar aici statul român are, în mod tradiţional, o abordare deficitară. Instituţiile nu înţeleg şi nu ştiu să comunice constant cu cetăţeanul o agendă naţională, conform cu interesele naţionale, astfel încît să nu mai lase spaţiu de manevră în primul rînd celor care dezinformează. Pentru că, dacă mereu vom fi reactivi şi doar vom răspunde în momentul în care există manipulare şi atacuri de acest tip, niciodată nu vom reuşi să recuperăm acest decalaj. E nevoie de claritate, de coordonare între instituţii şi să avem, mai ales pe subiectele sensibile, care nu-s deloc greu de identificat, campanii de comunicare coerentă cu cetăţeanul, astfel încît să fie informat înainte de a apuca să fie dezinformat. Foarte multe dintre instituţiile statului au resursele umane. E ciudat că nu se văd, într-adevăr, dar sînt foarte mulţi profesionişti pe care i-am întîlnit în toate instituţiile relevante, care înţeleg ameninţarea. Dar lipseşte exact mecanismul de coordonare şi planul de acţiune strategic care să le permită să acţioneze coordonat şi coerent.”

Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! 

O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin 
Un produs Radio România Cultural 

În România se vorbește tot mai des despre lipsa finanțării pentru micile întreprinderi, despre dificultatea ONG-urilor și a inițiativelor comunitare de a accesa credite, dar și despre dezechilibrul dintre logica pieței și nevoile reale. De cele mai multe ori, băncile se uită doar la cifra de afaceri, la garanții, ceea ce lasă pe dinafară o mulțime de proiecte care au o valoare socială. În acest context, ideea de „economie socială” prinde contur și aduce în discuție un alt mod de a concepe investiția și impactul economic. Invitata noastră este Angela Achiței, președinta Fundației Alături de Voi, promotoare a economiei sociale în România, Moldova și Ucraina, membră fondatoare a AFIN – prima instituție financiară nebancară (IFN) din România.

Ce înseamnă economie socială? Cum ați defini acest concept și unde vedeți locul ei în peisajul economic actual?

Angela Achiței: „Economia socială sînt afacerile prietenoase cu omul mediu și cu comunitatea, afacerile care reinvestesc cel puțin 90% din profit pentru impactul social. Sînt entități care reușesc să identifice probleme sociale în comunitate și, prin mecanisme antreprenoriale, să ducă și la rezorbarea sau ameliorarea acestor probleme, dar și la generarea de venituri, ca să poată continua misiunea socială pe care și-au asumat-o. E un domeniu care prinde foarte mult contur și este dezvoltat în Europa. Economia socială generează 8% din PIB-ul Uniunii Europene, deci un sector destul de mare. Noi, în România, sîntem la început de drum, dar consider că e o piață emergentă în care putem crește frumos și repede și cred că acesta e și viitorul: de a face afaceri care au în primul plan omul mediu și comunitatea.”

Dar cum se măsoară impactul social? 

Angela Achiței: „Noi avem la AFIN doi manageri, unul care verifică partea financiară și altul care se uită în mod expres la acest impact social. Avem niște criterii foarte clare de măsurare și, cînd antreprenorul aplică, ne uităm la ce și-a propus, la ce a făcut pe partea de impact social. Ne uităm dacă există și dovezi pentru lucrul acesta. Iar în momentul în care obține creditul, noi ținem legătura foarte aproape cu el, prin servicii de mentorat și de consultanță, dar și monetizăm impactul social pe care îl generează cu banii prin care noi îl finanțăm. Și are de raportat către noi o serie de indicatori sociali pe care și i-a asumat. Pot fi diferiți indicatori. Poate să fie faptul că și-a propus să creeze mai multe locuri de muncă pentru persoane cu dizabilități sau din grupuri vulnerabile. Poate să fie faptul că a creat în jurul întreprinderii sociale o comunitate de vîrstnici pe care îi susține cu alte tipuri de servicii sociale sau cu alimentație la domiciliu.”

Apasă PLAY pentru a asculta întreaga discuție!

O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin

Un produs Radio România Cultural

Criză politică şi socială în Franţa. Președintele Emmanuel Macron l-a numit în funcția de prim-ministru pe ministrul apărării, Sébastien Lecornu, după ce guvernul François Bayrou a căzut. Ieri au avut loc ample proteste în Franța, sub deviza „Blocăm totul!”, o inițiativă care a scos în stradă peste 100.000 de oameni în toată țara. Ce șanse are Sébastien Lecornu să obțină susținerea în Parlamentul atît de fragmentat? Care sînt principalele revendicări ale celor care au ieșit în stradă sub deviza „Blocăm totul”? Ce-i nemulțumește pe francezi la președintele lor? L-am întrebat pe Camil Pârvu, conf. univ. la Facultatea de Științe Politice a Universității din București.

Camil Pârvu: „Demografia acestei mişcări sociale [Blocăm totul] a fost analizată recent de un colectiv de la Fundația Jean Jaurès, o fundație apropiată de Partidul Socialist. Și ce spun ei este că o parte dintre oamenii care au inițiat pe rețelele sociale de tip TikTok sau Telegram, inclusiv acest slogan, Blocăm totul, erau mai degrabă în profilul foarte izolaționist, foarte suveranist, foarte de dreapta, cum erau și cei de la Vestele Galbene. Numai că, în ultimele săptămîni, sloganul respectiv a fost acaparat de mișcările de stînga, de Partidul lui Jean-Luc Mélenchon, La France Insoumise, Franța Nesupusă. Care este un partid radical de stânga și care a reformulat cumva cererile în acei termeni.”

Printre măsurile de redresare economică propuse de fostul premier François Bayrou s-a numărat şi reducerea cu două zile a zilelor libere, una dintre măsurile aspru contestate şi în stradă, dar şi în Parlament.
Camil Pârvu: „Aici este o problemă recurentă a oricărei discuții economice în Franța. Societatea franceză are această memorie, chiar nostalgie, a unui stat social al anilor ʼ60-ʼ70, care era maximalist. Or, guvernele din ultimii 40 de ani, deja, au gestionat un fel declin lent, sau, uneori, puțin accelerat, al acestui stat social. Ceea ce face ca orice mișcare de reducere a cheltuierilor bugetare, prin măsuri mai mult sau mai puțin simbolice, de genul vom pierde două zile de concediu, să aibă o semnificație dincolo de zilele în sine. Putem cădea de acord – sau nu – că pentru unii acele două zile nu se simt cu adevărat, sau pentru alții sînt foarte importante. De fapt, nu contează cu adevărat discuția factuală despre cele două zile, ci simbolica. Simbolismul acelor două zile este un fel de picătura care e prea mult. Și, în general, multe dintre mișcările sociale pleacă de la ceva care pare, privind de foarte departe, ca fiind minor.” 

Apasă PLAY pentru a asculta întreaga discuţie!

O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin
Un produs Radio România Cultural 

Rusia a lansat în weekendul trecut cel mai amplu atac aerian cu drone și bombe asupra Ucrainei, atac în care au murit cel puțin trei persoane. A fost avariată și clădirea guvernului de la Kiev. Ce mesaj transmite Moscova prin acest atac, într-o perioadă în care se vorbește mult despre începerea negocierilor de pace? Care e situaţia în războiul din Ucraina şi care sînt perspectivele pe front pînă la sfîrşitul anului 2025? L-am întrebat pe istoricul Armand Goșu, specialist în spațiul ex-sovietic.

Care e situația economică a Rusiei, după toate sancțiunile impuse de Europa și Statele Unite?

Armand Goșu: „Nu se simte bine. Aţi văzut acum cîteva zile, la summitul lui Xi Jinping în China, nu mai ştia ce să facă Putin, ce fericit era. Rusia e dependentă de China în momentul ăsta. Nu e o situaţie foarte fericită nici pentru elita moscovită să fie atît de dependentă. Rubla nu se simte bine, finanţele nu se simt bine. Gîndiţi-vă că un sfert din buget se duce la război. (...) Putin forţează acum, vrea acum, în următoarele săptămîni o lovitură decisivă împotriva Ucrainei, ca s-o îngenuncheze, să rupă frontul, să-i convingă şi pe ucraineni dar şi pe occidentali că el este puternic şi, în felul ăsta, speră să poată încheia războiul luînd cît mai mult. Şi o bună parte din condiţiile lui de pace –  pe care le-am auzit şi în Alaska, le-am auzit şi după aceea –, sub presiune americană, să fie acceptate de ucraineni. Pentru că altfel, eu nu cred că Rusia, nu cred că el, Putin, mai are resurse să mai declanşeze la primăvara anului viitor o nouă ofensivă militară.”

O emisiune de Adela Greceanu şi Matei Martin

Un produs Radio România Cultural

„Tristul tigru” de Neige Sinno (imprintul ANANSI, Editura Trei), tradus de Svetlana Cârstean, este un volum care vorbește despre un fapt de viață teribil prin care a trecut autoarea: abuzul sexual la care a fost supusă de tatăl vitreg în copilărie. Dar este și un text care explorează limbajul literar, posibilitățile și limitele lui de a exprima ce e de neexprimat. Un text care pune multe întrebări. Ce înseamnă să scrii despre abuz și ce-ți aduce asta. Cum scrii despre abuz, cum scrii despre abuzator. Într-o carte atipică dar care folosește instrumentele literaturii. O carte care chestionează așteptările pe care le avem de la literatură și modul în care ne raportăm la literatură. „Tristul tigru” a avut parte de o foarte bună receptare în Franța, a primit multe premii importante, între care Prix Littéraire Le Monde, Prix Femina, Goncourt des Lycéens, Prix Les Inrockuptibles precum și Prix Goncourt, alegerea României. Am vorbit cu traducătoarea cărții, poeta Svetlana Cârstean, despre „Tristul tigru” și Neige Sinno.

Svetlana Cârstean: „Cred că această carte a avut o asemenea receptare în Franța și nu numai, tocmai pentru efortul lui Neige Sinno de a rediscuta contractul cu ea însăși ca scriitoare și contractul cu cititorul atunci cînd discuți despre o asemenea temă și acea temă te implică direct, adică o scrii la persoana întîi. (…) Dacă ar fi să recomandăm cartea, cum am zice? Mergeți și luați această carte din raft pentru că e o carte despre un abuz sexual asupra unei minore făcut de către tatăl ei vitreg, în aceeași casă cu toată familia. Și mai departe ce îi spunem cititorului? Ce vei găsi, cititorule, în această carte? Vei găsi o poveste, action? Vei vedea ce spune el, vei vedea ce spune ea? Nu. E o carte atipică, făcută din poveste, dar care poate că e cea mai puțină, deși ea e motorul cărții. E o carte care construiește gîndire în jurul acestei teme, care se folosește de foarte multe alte categorii de text. Fie că face referire la alte cărți din istoria literaturii, fie că face referire la articole, fie că face referire la documente de familie pe care ea le integrează acolo, la articole de ziar și așa mai departe.”

Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral!

O emisiune de Adela Greceanu  

Un produs Radio România Cultural

Summitul NATO de la Haga va avea loc în perioada 24-25 iunie. Două dintre subiectele principale care vor fi abordate sînt coeziunea în cadrul alianţei şi necesitatea creşterii bugetelor pentru apărare din ţările membre pînă la 5% din PIB. Despre obiectivele ţărilor aliate am vorbit cu analiştii de politică internaţională Robert Lupiţu (redactor-şef al platformei „Calea Europeană”) şi Cătălin Gabriel Done (vicepreședintele Asociației Experți pentru Securitate și Afaceri Globale). 

Robert Lupiţu: „Principala miză este menținerea unității aliate. Pentru că este al doilea mandat al lui Donald Trump. Am avut deja un moment în 2017-2018, cînd el era la cîrma Statelor Unite. Și la acel moment miza principală era menținerea unității alianței. Ea se va vedea pe două coordonate: reconfirmarea angajamentului pentru articolul 5 din Tratatul Nord-Atlantic şi acest angajament de 5% din PIB pentru apărare, pe care toate statele membre NATO să și-l asume. Cu chiu, cu vai, aliații au ajuns anul acesta la 2% din PIB pentru apărare. Toți aliații NATO, pentru că erau în urmă, dacă nu mă înşel, Canada și Portugalia. E un obiectiv stabilit în 2014, cînd mediul de securitate arăta cu mult diferit faţă de cum arată acum. Rusia nu era principala amenințare la adresa securității euroatlantice. Și abia s-a ajuns la acest minim 2% din PIB pentru apărare. Obiectivul care va fi urmărit la Haga este să se ajungă la un 3,5% din PIB pentru apărare din perspectiva capabilităților și creșterii militare. Iar un 1,5% (pînă la 5%) se referă la acele investiții conexe în infrastructură. Un exemplu foarte simplu, la noi: podul pe care tot îl solicită francezii care conduc grupul de luptă al NATO de la Cincu, pentru a putea să-şi desfășoare mai bine exercițiile militare. Fireşte că nu ne referim doar la un pod. Vorbim de mult mai multe lucruri de infrastructură și de anvergură pentru că pornim de la un fapt. Cum a spus secretarul general al NATO, într-un discurs rostit la Londra săptămîna trecută prefaţînd summit-ul, actualmente toată alianța este flancul estic, nu mai există bucăți, Marea Neagră, Mediterană, Sud, Nord, toți sîntem flancul estic și Rusia se înarmează în 3 luni cît se poate înarma NATO într-un an. Și trebuie să recuperăm acest decalaj, nu pentru a intra în război cu Rusia, ci pentru a preveni un război cu Rusia.”

Creșterea cheltuielilor militare e o decizie complicată și impopulară în multe țări europene.Pînă acum un an, doi, ar fi fost chiar un tabu să spui că vrei să crești cheltuielile militare. Vecinătatea cu Ucraina și prezența acestui război pe teritoriul Ucrainei a schimbat ceva la nivelul opiniei publice?
Cătălin Gabriel Done: „Foarte puțin. Cel mult la nivelul flancului estic și atît. Am văzut foarte clar că, în urma summitului B9, statele participante nu s-au putut pune de acord asupra creșterii alocării pentru apărare. Or, lucrul acesta ne arată faptul că în interiorul alianței avem două tabere: cei care conștientizează cu adevărat problema securității și cei care cumva se mulțumesc cu umbrelea de securitate a Statelor Unite ale Americii, cît va mai rămîne ea. De altfel, am văzut astăzi că Spania a anunțat că nu este de acord cu creșterea procentului din PIB alocată apărării la 3,5%, cu 1,5% pentru investiții. România și-a luat acest angajament la Vilnius. Președintele Dan a acceptat să semneze declarația comună însă va fi foarte greu de realizat în momentul de față pentru că negocierile pentru formarea guvernului ne arată că investițiile vor fi oprite, a anunțat consilierul președintelui săptămîna trecută, lucru care ne va pune într-un impas la negocierile de la Haga.”

Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral!  

O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin 
Un produs Radio România Cultural 

Extinderea Uniunii Europene spre Balcanii de Vest este o preocupare constantă pentru Comisia Europeană. Comisarul european pentru extindere, Marta Kos, crede că un nou val de extindere pînă în 2030 este o „perspectivă foarte realistă”. Dar cît de pregătite sunt statele candidate la aderare să intre în Uniunea Europeană și cît de pregătită e Uniunea Europeană pentru o nouă extindere? I-am întrebt pe doi cercetători ai Balcanilor de Vest, Miruna Butnaru-Troncotă şi Dragoș Ioniță.

În ce măsură invazia pe scară largă a Rusiei în Ucraina accelerează procesele de extindere a Uniunii Europene spre Balcanii de Vest?
Miruna Butnaru-Troncotă: „Sigur, vorbim de un semnal de alarmă pe care acest război l-a tras. Apoi au urmat o serie de decizii concrete, nu doar de declarații. Pentru că, în ultimii 10 ani, în așa numita oboseală a extinderii, pentru Uniunea Europeană extinderea n-a mai fost o reală prioritate, ci pur și simplu un act declarativ, dar aș spune că și pentru unele state din Balcani tot declarativ a fost. Războiul a ridicat o serie de preocupări de securitate evidente, cu atît mai mult cu cît acțiunile Federației Ruse s-au intensificat în Balcani pentru destabilizare. (...) Există o competiţie geopolitică în Balcani în care nu doar Uniunea Europeană e un actor care oferă niște cadouri și niște motivații. Au început să fie foarte active și alte puteri: China, cu investiții strategice importante, cu bani fără condiționalități, spre deosebire de UE, de asemenea Turcia, în cazul statelor cu populație musulmană. Uniunea Europeană nu mai e cel mai mare vis pe care-l au Balcanii, cum era în trecut. Deși războiul din Ucraina, într-un mod, sigur, paradoxal, a repus pe tapet extinderea și asta s-a dovedit un avantaj pentru statele din Balcani, unele dintre ele nu consideră că aceasta e singura posibilitate, această integrare europeană, mai sunt și alte opțiuni.”

În contextul acestui război, al instabilității geopolitice din regiune, dar și al propriilor contradicții și vulnerabilități, cît de pregătită este Uniunea Europeană la modul real să se extindă spre o zonă inerent instabilă?
Dragoş Ioniţă: „La nivelul Uniunii Europene au apărut încă de dinainte de 2020 voci care spuneau că este nevoie fie de o așteptare a extinderii pînă la o nouă reformă instituţională a Uniunii Europene, un nou tratat, care să-l înlocuiască pe cel de la Lisabona, care este încă piatra de temelie a legislației actuale a UE. Fie, alte voci, dimpotrivă, spuneau că cele două procese trebuie să meargă în paralel, pentru că aceste state deja au așteptat foarte mult, 10, 15, 20 de ani. Şi că încă o întîrziere, folosind pretextul reformei interne, nu ar fi acceptabil pentru UE, care și-ar pierde și mai mult din credibilitatea sa în rîndul membrilor, dar mai ales în rîndul statelor care sînt în sala de așteptare să adere. O posibilă soluție a fost oferită în 2020 de Franța, care a propus o reformă a metodologiei de aderare a statelor la UE, practic o dinamizare a acestui proces. Ca să se iasă din oboseala extinderii, care se manifesta de peste 5-7 ani deja, și care să ofere și mai multe oportunități, și mai multe beneficii statelor, dar în același timp să facă clar și înțeles mesajul că acele condiții trebuie respectate și că nerespectarea lor aduce după sine o posibilă retrogradare în procesul de extindere.”

Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! 

O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin
Un produs Radio România Cultural

În mai multe destinații turistice din sudul Europei au avut loc duminică proteste ale localnicilor față de turismul excesiv. În Lisabona, Barcelona, Insulele Baleare, Veneția dar și în alte zone, oamenii au ieșit în stradă pentru a atrage atenția asupra exploziei prețurilor la alimente și chirii din cauza turismului excesiv şi asupra aglomerației care le afectează calitatea vieții. Pe de altă parte, aceste locuri trăiesc în mare măsură din turism. Cum se poate ieşi din această dilemă? I-am întrebat pe Mihail-Valentin Cernea şi Radu Uszkai, cercetători la Centrul de Cercetare în Etică Aplicată.

Vedem că în multe orașe europene au început să apară diverse măsuri de limitare a numărului de turiști, de pildă prin taxe suplimentare, taxe turistice, restricții de acces sau reguli privind cazările de tip Airbnb. Dar cât de eficiente sunt aceste măsuri?
Radu Uszkai: „Ele pot fi eficiente în funcție de măsura în care cei care le concep – de multe ori autoritățile publice, locale sau naționale – sînt capabili să ghicească echilibrul între cerere și ofertă care poate să fie dejucat, să spunem așa, de aceste intervenții, care de cele mai multe ori presupun impunerea unor taxe, de fapt. (...) Să facem analogie cu ce se întîmplă în trafic. Sînt câteva orașe în lumea aceasta care au început să experimenteze cu taxe de decongestionare a traficului. Traficul e prea mare în anumite zone. Dacă impui o taxă, asumpția de la care pornești e că taxa aceea o să joace un rol relevant în calculul cost-beneficii pe care oamenii îl fac și poate n-o să-și ia mașina, o să meargă pe jos, o să ia un Uber, o să ia un taxi sau transportul în comun. În mod similar, vorbim despre impunerea unor taxe de oraș sau de creșterea cuantumului în care acele taxe sînt percepute, de cele mai multe ori la cazare. Sau, așa cum vedem că face Veneția (dar cu un succes chestionabil, dacă e să ne gîndim la scopul acestei politici publice și anume scăderea numărului de turiști): impunerea unei taxe de intrare, așa cum plătești o taxă de intrare în club sau la cinema. Dar asta naște o discuție despre care e fundamentul acestor nemulțumiri și poate că fundamentul major se leagă de lucrul următor: turismul de masă aduce niște beneficii importante pentru autoritățile locale, pentru că se percep taxe și impozite, aduce niște beneficii evidente antreprenorilor din zona Horeca, dar și celor care vin din zona economiei paralele, mă refer la Airbnb. Însă, o bună parte a cetățenilor locali nu beneficiază întru totul sau nu au acces la aceleași tipuri de beneficii ca acești agenți economici.” 

Mihail-Valentin Cernea: „Mi-am adus aminte de acel vestit exemplu al creșei israeliene. Nimeni nu știe dacă creșa aceasta chiar a existat, dar e unul dintre exemplele preferate din științele sociale prin care putem să înțelegem mai bine consecințele neintenționate pe care le poate avea un anumit tip de politică. Povestea spune așa: o creșă din Israel, se pare, la un moment dat era nemulțumită de faptul că părinții tindeau să întîrzie cînd veneau să-și ia copiii de la creșă și atunci a încercat să stimuleze părinții să ajungă la timp impunînd un fel de amendă, o penalizare. Dacă întîrziai, trebuia să plătește o anumită sumă. Şi povestea spune mai departe că părinții au înțeles din acest lucru că pot să plătească ca să-și țină copiii pînă mai tîrziu și atunci toată lumea a început să plătească acea taxă și, bineînțeles, ce trebuia să fie o penalizare s-a transformat într-un tarif, în ciuda intențiilor celor de la creșă care voiau pur și simplu să plece mai repede acasă. În același fel, poate că taxele acestea pot defini mai degrabă un fel de mecanism de semnalizare: hei, acesta este un oraș pe care merită să-l vezi dacă tocmai, iată, am impus o taxă!”

Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! 

O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin 
Un produs Radio România Cultural

Israelul a continuat pentru a patra zi atacurile asupra Iranului, după ce inițial a atacat situri nucleare, într-o operațiune numită „Rising Lion”. Iranul a ripostat cu lovituri asupra orașelor israeliene. Israelul a ucis mai mulți înalţi oficiali militari şi civili, între care șeful Statului Major, comandantul șef al Gardienilor Revoluției, precum și oameni de știință implicați în programul nuclear al Iranului. Sînt și civili uciși de ambele părți. Ce se întîmplă în Orientul Mijlociu? Ce potențial de escaladare au aceste atacuri reciproce? I-am întrebat pe Claudiu Degeratu, expert în securitate și apărare, şi pe Camil Pârvu, conf. univ. la Facultatea de Ştiinţe Politice a Universităţii din Bucureşti.

De ce a atacat Israelul Iranul acum?
Claudiu Degeratu: „Avem explicaţile oficiale legate de interesul strategic pe termen mai lung dar şi cel legat de oportunitatea, de apariţia unor factori pe care oficialii israeleni i-au desemnat ca fiind de interes maxim, cel legat de iminenţa realizării unor capacităţi nucleare militare iraniene, în speţă rachete nucleare, orizontul de timp estimat din declaraţiile oficiale fiind de cîteva săptămîni. (...) Potenţialul de escaladare este nelimitat, însemnînd că se extinde intensitatea, se extinde ritmul operaţional – adică şi ziua, şi noaptea – şi aria, zona de alegere. Pentru Iran, celălalt pas de escaladare semnificativ ar fi lovituri în regiune pentru ţinte conexe, interesul israelian sau american în regiune – şi asta poate să fie o escaladare majoră. Iar pentru israelieni asta înseamnă să încerce să decapiteze regimul de la Teheran la modul fizic, aşa cum s-a întîmplat de fapt în ultimele zile – s-a discutat potenţiala tentativă de asasinare a ayatolahului. Asta spune foarte multe despre direcţia în care se gîndesc să evolueze.”

Este posibilă şi o încercare de schimbare de regim la Teheran?
Camil Pârvu: „Israelul a avut o serie întreagă de intervenţii în periferia zonei controlate de regimul de la Teheran – în Liban, în Siria – şi asta a slăbit destul de mult capacitatea regimului de la Teheran de a utiliza toate aceste asset-uri din regiune împotriva Israelului. În acelaşi timp, e foarte dificil de spus care este efectul unui război de agresiune asupra loialităţii unei populaţii faţă de un regim faţă de care nu era neapărat loială înainte. Nu avem foarte multe exemple istorice în care invadarea unei ţări sau un război asupra unei ţări să producă o schimbare de regim atît de simplu, în cîteva zile sau săptămîni. În realitate, în plus, cu toate că este profund impopular, regimul de la Teheran are totuşi foarte multe pîrghii de a escalada la rîndul său întreaga situaţie. De la fluxul transporturilor de petrol din regiune către restul lumii la o serie întreagă de alte poziţii, există o minimă capacitate de negociere şi de intimidare a regimului de la Teheran pe care Israelul şi aliaţii săi trebuie să le ia în seamă.”

Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! 

O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin 
Un produs Radio România Cultural 

Un jurnalist stabilit la Istanbul, Ibrahim, află întîmplător de moartea prietenului său din copilărie, Hussein, și decide să se întoarcă în locurile natale, la Mardin, ca să afle ce s-a întîmplat. Așa începe romanul „Neliniște” de Zülfü Livaneli, tradus din turcă de Maria Miu pentru Editura Humanitas Fiction. Eroina romanului, Meleknaz, este o tînără refugiată yazidi, o supraviețuitoare a violenței sexuale, care a reușit să scape din mîinile militanților ISIS și s-a refugiat la Mardin, orașul turcesc de la granița cu Siria. De ea se îndrăgostește musulmanul Hussein. În jurul poveștii lor de dragoste, tragice, se țese de fapt o poveste mult mai cuprinzătoare: despre atrocitățile comise de ISIS împotriva comunității yazidi, despre traumele femeilor care au fost sclavele militanților ISIS, precum și despre Orientul Mijlociu, acest spațiu atît de complex și complicat, plin de durere și tensiuni dar și de frumusețe și fascinație. Am vorbit cu istoricul Fatma Yilmaz despre romanul lui Livaneli, despre religia comunității yazidi - o combinație de elemente din mai multe religii, unele preislamice, zoroastriene -, despre soarta acestor oameni azi, precum și despre personalitatea muzicianului și scriitorului Zülfü Livaneli.

Fatma Yilmaz: „Îmi amintesc postările și articolele lui Livaneli în presa turcă, în anii cînd genocidul avea loc sub ochii noștri. Și-mi aduc aminte că revenea cu articole aproape săptămînale, scria obsesiv despre ceea ce se întîmpla în munții Sinjarului, pentru că, de fapt, genocidul acolo a avut loc, o zonă în Irakul de Nord, actualul Kurdistan. Și, pe urmă, probabil, și-a extras motivația scrierii romanului și a folosit povestea de dragoste pentru a ne descrie mai multe realități ale zonei respective. (...) Romanul cred că aduce o întrebare esențială: cît de bine înțelegem noi, cei din afară, cît de corect putem percepe vastitatea suferinței, după ce un om trece prin atrocități? Genocidul yazidi, atrocitatea aceasta a fost îndreptată mai mult către femeile comunității yazidi. Cum strîrpești o comunitate? Omorîndu-i femeile și copiii. Întrebarea centrală este cît de mult putem să înțelegem din această suferință și dacă o înțelegem cu adevărat.”

Noi știm puține aici despre acest autor și muzician turc. Cine este Zülfü Livaneli?Fatma Yilmaz: „Livaneli este reprezentantul unei generații, al unui anumit fel de a fi în Turcia. E generația părinților mei, care trăiau cu foarte puțin bani în buzunare, cu foarte puțină hrană, în schimb cîntau la chitară pe malurile Bosforului și își dădeau ultimii bani pe cafea sau raki. O generație care era total îndreptată cu fața către Vest, asumându-și valorile occidentale, cerînd o despărțire de tot ceea ce avusese loc în trecut, mai exact de ce a însemnat societatea otomană. Livaneli este, în primul rând, un erou care a stat în fața puterii neclintit, fără să facă în niciun fel rabat de la valorile în care crede. A fost nu numai o dată întemnițat. Pentru el, organizațiile internaționale au făcut de atîtea ori apeluri către Turcia să îl elibereze și au și reușit. Vine dintr-o familie de intelectuali, tatălui a fost procuror, dar vine dintr-o familie care niciodată nu a uitat de unde a plecat. El a trăit dintotdeauna în Istanbul și Ankara, dar niciodată nu a uitat Anatolia, locul acela unde, spune el în prelegerile lui publice, oamenii încă merg desculți prin praful de pe străzile care n-au văzut niciodată urmă de asfalt sau urme ale civilizației. Este singura personalitate publică care a reușit să adune într-un loc, într-o piață publică din Ankara, peste două milioane de oameni care s-au solidarizat cu cauza minorității kurde.”

Apasă PLAY pentru a asculta întregul interviu!

O emisiune de Adela Greceanu 

Un produs Radio România Cultural

Experții internaționali vorbesc despre o ofensivă majoră a Rusiei în această vară, menită să străpungă linia frontului și să distrugă moralul Ucrainei. Cum se pregătește Ucraina? Ce perspective sînt pentru încetarea războiului? Care sînt mizele trilateralei Romînia-Republica Moldova-Ucraina, format ce s-a reunit ieri pentru prima oară la nivel de președinți, la Odesa? Am întrebat-o pe Angela Grămadă, cercetătoare a spațiului ex-sovietic, președinta Asociației Experți pentru Securitate și Afaceri Globale.

Angela Grămadă: „Există mai multe știri de pe frontul de est din Ucraina și cifrele arată că partea rusă a reușit să ocupe mai mult teritoriu în luna mai comparativ cu celelalte luni. Practic, partea rusă a început deja această ofensivă, avansează în anumite regiuni și, dacă e să le dăm crezare experților ucraineni dar și internaționali pe care i-ați menționat, există cîteva localități unde bătăliile se vor concentra foarte mult și anume Konstantinovka, Pokrovsk plus orașe în care există o populație foarte mare precum Harkov și Sumî, Harkov fiind al doilea oraș ca mărime din Ucraina. Practic rușii avansează foarte mult pe partea de regiuni Donbas, Doneţk plus Zaporojie și nu lasă deloc în pace nici Hersonul dar în Herson lucrurile stau un pic diferit pentru că acolo, menționează locuitorii din regiune, malul stîng al Niprului este mult mai atacat. Practic rușii atacă în interiorul zonelor pe care le-au ocupat și a fost distrusă și o clădire chiar în orașul Herson. Deci ei atacă inclusiv populația ucraineană de pe malul stîng dar și populația ucraineană de pe malul drept al Niprului.”

Cît de departe sîntem de încetarea războiului din Ucraina?
Angela Grămadă: „Dacă e să credem și statisticile oferite de Federația Rusă, dar și expertizele oferite de analiștii militari, atunci Federația Rusă ar mai avea muniție – mă refer la capabilitățile de a continua această ofensivă dură împotriva Ucrainei – pînă în anul 2026. De aceea ei încearcă acum să pună cît mai multă presiune, pentru că se restrîng opțiunile și oportunitățile, și economice și militare, pentru această țară. Va trebui să vedem ce se întîmplă pe linia frontului în perioada verii și în primele două luni ale toamnei, ca să putem să evaluăm corect care sînt și opțiunile Ucrainei de a rezista în fața acestei agresiuni.”

Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! 

O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin
Un produs Radio România Cultural 

Astăzi la Odesa are loc summitul regional Ucraina-Europa de Sud-Est, găzduit de preşedintele ucrainean Volodimir Zelenski, la care participă şi președintele României Nicușor Dan, preşedinta Republicii Moldova Maia Sandu şi alţi lideri din zonă. După ce Odesa a fost recent ţinta unor atacuri masive cu drone, azi noapte şi azi dimineaţă la Odesa au sunat din nou alarmele aeriene. Acesta este contextul în care se desfăşoară summitul. Ce semnificaţie are întîlnirea liderilor sud-est europeni în acest climat tensionat? L-am întrebat pe jurnalistul Mihai Isac.

Mihai Isac: „Acest al patrulea summit Ucraina-Europa de Sud-Est are loc în condiţii drastice de securitate. Federaţia Rusă şi-a făcut un obicei din a ataca diferite oraşe din Ucraina în momentul în care au loc întîlniri importante între Ucraina şi statele partenere. Este al doilea exerciţiu de acest nivel al preşedintelui României Nicuşor Dan, este a doua vizită la un summit important, după participarea la summitul B9 cu statele baltice, la Vilnius. Prezenţa României în acest format este importantă atît pentru relansare politicii externe a României, dar şi pentru a demonstra, pe plan intern şi pe plan extern, că statul român este din nou funcţional.”

Care este semnalul transmis Moscovei prin summitul de la Odesa?
Mihai Isac: „Semnalul este clar: Ucraina nu este singură, Ucraina nu este învinsă. În pofida pierderilor de pe front, totuşi, vedem că Federaţia Rusă nu reuşeşte să înfrîngă capacitatea de luptă a Ucrainei şi voinţa poporului ucrainean de a rezista. Vedem de asemenea prezenţa la Odesa a preşedintelui sîrb Aleksandar Vucic, un cunoscut prieten al preşedintelui Putin – e clar că ceea ce se întîmplă în regiune îi îngrijorează chiar şi pe cei mai fervenţi aliaţi ai preşedintelui Putin. (...) Este pentru prima dată cînd Vucic vizitează Ucraina după declanşarea invaziei pe scară largă, în februarie 2022. Desigur, Serbia are propriile sale interese atunci cînd susţine integritatea teritorială a Ucrainei. Să nu uităm că Belgradul se află într-un război dur cu autorităţile de la Priştina, capitala Republicii Kosovo, pentru a împiedica recunoaşterea independenţei acestei foste provincii de către majoritatea statelor lumii. Republica Kosovo este recunoscută de o mare parte a statelor Uniunii Europene, România nu este unul dintre aceste state. Serbia are, de asemenea, interese foarte mari cînd vine vorba de Republica Srpska din Bosnia şi Herţegovina, o regiune locuită majoritar de etnici sîrbi. În acest moment putem vedea un interes al Federaţiei Ruse ca domnul Vucic să participe la acest summit. Sau această participare poate fi o încercare a administraţiei prezidenţiale de la Belgrad de a îmbuna statele Uniunii Europene, avînd în vedere că Serbia depinde economic de UE.”

Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! 

O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin 
Un produs Radio România Cultural 

Proteste violente au izbucnit la sfîrșitul săptămînii trecute la Los Angeles, ca urmare a raidurilor agenților federali pentru imigrație care au vizat persoanele fără acte. Sîmbătă, Donald Trump a semnat un ordin pentru desfășurarea a 2.000 de membri ai Gărzii Naționale la Los Angeles, gest criticat de guvernatorul Californiei, democratul Gavin Newsom, care consideră acțiunea „intenționat provocatoare” și menită să ducă la și mai multe tensiuni. Este şi o confruntare între republicani și democrați acest conflict din California? Cum va evolua situația? I-am întrebat pe politologii Vlad Adamescu şi Răzvan Petri, co-fondatorii platformei „Politică la minut”. 

Era previzibilă o reacție în stradă la Los Angeles față de politicile privind imigrația ale președintelui Trump?
Vlad Adamescu: „Probabil că era previzibilă, avînd în vedere reacţia total disproporţionată a guvernului federal, a administraţiei Trump cînd vine vorba de deportările din stradă, pur şi simplu. Există suspiciuni destul de rezonabile că nu sînt doar imigranţi ilegali cei care sînt luaţi de pe stradă. Am văzut destul de clar că se face ceea ce se numeşte racial profiling, adică, dacă pari a fi imigrant din America Latină, eşti în pericol să fii ridicat de pe stradă şi deportat. Au fost tot felul de scandaluri în ultima perioadă în SUA. Stephen Miller, consilier de rang înalt al preşedintelui Trump, care se ocupă de imigraţie, a spus că trebuie să crească deportările şi arestările, trebuie să ajungă undeva la 3.000 de arestări de imigranţi aşa-zis ilegali în fiecare zi, să meargă şi la supermarketuri, în parcările supermarketurilor şi să îi ridice. Los Angeles, pe lîngă faptul că e o comunitate foarte diversă, are şi un istoric cînd vine vorba de proteste violente împotriva autorităţilor federale şi a autorităţilor în general. Ne aducem aminte de LA Riots din 1992, de tensiunile rasiale din Los Angeles.”

Sînt şi alte oraşe americane cu un număr semnificativ de imigranţi. De ce tocmai la Los Angeles au izbucnit acum aceste revolte?
Răzvan Petri: „La Los Angeles au fost la sfîrşitul săptămînii trecute o serie de raiduri în aceste comunităţi de imigranţi. Uneori imigranţi cu acte în regulă, care erau de ani de zile acolo, au fost luaţi de pe stradă, luaţi din sînul familiei şi duşi în centre de detenţie, fără dreptul familiilor de a-i vedea. Los Angeles a fost targetat pentru că este un oraş atît de divers, cu imigranţi. Dar este foarte important de spus şi că este într-un stat controlat de democraţi, ceea ce se numeşte a Democratic stronghold, adică o fortăreaţă pentru democraţi, un stat fanion al democraţilor, de multă vreme. Los Angeles are primar democrat, statul are guvernator democrat şi s-a dorit crearea unor tensiuni. Preşedintele american vrea să arate că poate să meargă în aceste zone democrate, pe care el a spus că democraţii nu ştiu să le administreze – l-a făcut incompetent pe guvernator – şi că, cu puterile federale pe care le are, poate să intre în aceste zone şi republicanii să facă ordine în aceste sanctuare democrate în care el spune că domină anarhia. De aceea a decis şi să federalizeze Garda Naţională şi să trimită trupe acolo, chiar dacă nu era nevoie. Să arate că democraţii nu ştiu să gestioneze situaţia şi că republicanii sînt cei care fac ordine în America şi ei sînt partidul siguranţei şi ordinii. Prin decizia de a trimite trupe acolo, preşedintele a vrut să transmită şi altor guvernatori sau aleşi locali democraţi că, dacă nu vor coopera cu noua administraţie, îi paşte aceeaşi soartă, federalizarea trupelor Gărzii Naţionale şi un astfel de spectacol de forţă trimisă să facă ordine. Un precedent foarte periculos.”

Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral!

O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin
Un produs Radio România Cultural 

Multă ură s-a revărsat în ultimele luni în spațiul public, s-au făcut liste cu indezirabili, s-a ajuns la amenințări cu moartea. Cum am ajuns să ne urîm din motive politice? Ce alimentează ura asta? E posibil să o depășim? L-am invitat să discutăm aceste chestiuni complicate și greu de înțeles pe un susținător al importanței filosofiei în viața de zi cu zi. Cristian Iftode este profesor la Facultatea de Filosofie a Universității din București, unde conduce Departamentul de Filosofie Practică și Istoria Filosofiei. Recent, a publicat volumul „Mintea de pe urmă. Breviar de filosofie practică” (Editura TREI). 

Cristian Iftode: „În clipa în care se produce o descriere stereotipică a celeilalte părți, cu accente negative, caricaturale - celălalt descris în termeni de înapoiat, inferior intelectual sau moral -, deja apare un mecanism declanșator.”

E o gîlceavă filosofică veche, dar mereu actuală: sîntem buni de la natură, dar pervertiți de societate sau sîntem răi din naștere? Ura față de ceilalți este înnăscută sau dobîndită?
Cristian Iftode: „Nu cred că sîntem nici răi, nici buni de la natură, avem trăsături ambivalente și avem mecanisme de activare. Atît a îngerului, a părții bune din noi, cît și a bestialității. Jonathan Haidt, care este un psiholog moral faimos, ale cărui teorii se aplică foarte bine și pe zona de teorie și comunicare politică, la un moment dat folosește această metaforă: oamenii sînt 90% cimpanzei și 10% albine. Acel 10% albine poate fi folosit în situații speciale, în care se petrece ceea ce sociologia durkheimiană numește nevoia de apartenență, fără de care ajungem la anomie. (...) Ideea de filosofie socială vine să contrabalanseze imaginea individualistă, vorbind despre cît de mult sîntem ființe ultrasociale și cîtă nevoie de apartenență avem pe multiple planuri. Jonathan Haidt numește asta instinctul de roire: faptul că și oameni care pot trăi în culturi foarte individualiste, în ocazii speciale se pot simți nu doar solidari, ci se pot simți un singur trup, un singur corp social. Ei, problema cu acest instinct este că el poate fi salvator pentru o țară, pentru un neam, pentru un grup social, dar poate fi și instrumentat, manipulat în feluri absolut funeste, care să declanșeze războaie, genocid și toate grozăviile.”

 Apasă PLAY pentru a asculta întreaga discuție!

O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin
Un produs Radio România Cultural  

Iulian Popa a publicat recent volumul de povestiri „Vizite neanunțate” (Editura Humanitas). Într-adevăr, cartea stă sub semnul vizitelor neanunțate, care marchează într-un fel sau altul viețile personajelor. Vieți aparent banale, în care la un moment dat se întîmplă ceva care le schimbă temperatura. Personajele nu sînt supereroi, ci oameni obișnuiți însă, în fiecare povestire, încă de la primele rînduri, în poveștile lor de viață se strecoară o tensiune, o așteptare, iminența unui eveniment. Nimic nu e în plus în aceste povestiri, și în același timp, autorul știe ce să lase nespus, ca cititorul să-și imagineze, să ducă povestea mai departe, dacă vrea. Am vorbit cu Iulian Popa despre noua sa carte, despre personaje, despre construcția tensiunii narative, despre economia stilistică și arta de a sugera, despre diferențele dintre proza scurtă și roman.

Iulian Popa: „Imediat după ce am terminat prima carte de povestiri, Guadalajara, m-am apucat să dezvolt niște idei, niște schițe pe care le aveam de dinainte, notate în caiet. Și așa au ieșit, într-un stadiu incipient, vreo două, trei povestiri, care, întîmplător, aveau o vizită în ele. Mi-a plăcut cum sună și mi-am propus: ce-ar fi dac-aș scrie un volum întreg în care vizita să fie prezentă într-o formă sau alta. Fie că e vorba de o vizită la o persoană, fie că e vorba de vizitarea unui loc. Și am construit aceste povestiri ale unor vieți normale perturbate de ceva. Structura la care m-am gîndit a fost: pun această linie continuă a rutinei personajelor și, la un moment dat, un eveniment perturbator intră în scenă, le întrerupe viețile, uneori destul de brutal și de aici vedem ce se întîmplă.”

Iulian Popa are un doctorat în fizică la Universitatea Stuttgart. A debutat cu volumul de povestiri „Guadalajara”, urmat de romanul „Între vii” - ambele au apărut la Humanitas. 

Apasă PLAY pentru a asculta întregul interviu!

O emisiune de Adela Greceanu  

Un produs Radio România Cultural  

În 7 iunie are loc marșul Bucharest PRIDE. Comunitatea LGBTQ+ sărbătorește 20 de ani de la primul protest PRIDE din capitala României. Despre istoria acestui eveniment dar şi despre problemele cu care se confruntă comunitatea LGBTQ+ din România, despre valurile de ură îndreptată asupra ei, despre încălcarea unor drepturi fundamentale am vorbit cu Victor Ciobotaru, directorul executiv al Asociației Accept.

Victor Ciobotaru: „Marşul Bucharest PRIDE 2025 este, probabil, ediţia cea mai importantă după prima ediţie. Prima ediţie a fost foarte importantă pentru că persoanele şi-au găsit curajul să iasă pentru prima dată pe străzile din Bucureşti. Iar 20 de ani mai tîrziu, în acest context, în acest climat în care vedem cît de mult a crescut discursul urii în spaţiul public, în contextul în care vedem cît de mult a crescut vizibilitatea partidelor extremiste, care atacă drepturile, şi nu doar drepturile comunităţii LGBT, dar şi ale unor întregi categorii de oameni din societate, în acest context, Bucharest PRIDE este cu atît mai mult un eveniment nu doar aniversar, ci e un eveniment necesar, care trebuie să se întîmple. Trebuie să continuăm să ieşim în stradă, să ne cerem drepturile şi, mai ales, să continuăm să luptăm pentru drepturile noastre. La marşul Bucharest PRIDE nu participă doar persoane din comunitatea LGBT, participă persoane care ne sînt aliate. Nu trebuie să fii parte dintr-o comunitate pentru a-i susţine drepturile. Trebuie doar să crezi în aceste valori ale egalităţii. Marşul Bucharest PRIDE este un eveniment intersecţional. Participă tineri, femei, persoane în vîrstă, din diverse categorii sociale. Pentru că marşul aduce la un loc oameni în diversitatea societăţii. Pentru o zi din an, marşul ne oferă un fel de imagine a cum ar putea să arate societatea românească în fiecare zi, dacă am fi trataţi cu toţii în mod egal şi ne-am raporta unii la ceilalţi ca fiind cetăţeni egali.”

Fostul premier Marcel Ciolacu spunea că îi e teamă că ar putea să fie obligat să poarte fustă. Credeţi că va fi obligat de cineva să poarte fustă?
Victor Ciobotaru: „L-am văzut dînd declaraţii imediat după ce s-a ales noul preşedinte şi nu l-am văzut îmbrăcat în fustă. A fost doar o altă încercare penibilă de a utiliza comunitatea LGBT într-un mod dezumanizant. Un obiect vestimentar, purtat de femei, de bărbaţi, nu te face nici mai puţin bărbat, nici mai mult femeie. Eu sînt anul acesta pentru prima dată în poziţia de director executiv al Asociaţiei Accept. E o responsabilitate foarte mare organizarea unui asemenea eveniment. Este cel mai mare eveniment civic, de drepturile omului din România, care a crescut constant de la an la an. Puteţi veni, vă invit pe dumneavoastră şi pe ascultătorii dumneavoastră să vă convingeţi că nu o să mă găsiţi în fustă, nu obligăm pe nimeni să se îmbrace în fustă. Tocmai asta este şi ideea acestui marş, că nu impunem absolut nimănui cum să se îmbrace, nu facem nici poliţia modei, fiecare este liber să vină aşa cum se simte cel mai bine. Îl aşteptăm pe domnul Ciolacu să vină la acest eveniment îmbrăcat exact cum se simte dînsul bine. Şi dacă va vedea bărbaţi în fuste, o să vadă că sînt inofensivi, nu o să-l atace niciodată şi n-o să încerce să-i ia drepturile.”

Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! 

O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin 
Un produs Radio România Cultural 

În România, cercetarea este un domeniu subfinanțat de ani de zile. Pentru 2025 a fost alocat un procent de 0,17% din PIB pentru cercetare-dezvoltare-inovare. În alţi ani a fost şi mai mic bugetul pentru acest domeniu. În contextul discuţiei mai ample despre necesitatea de a reduce cheltuielile publice, deputatul Claudiu Năsui a făcut o listă cu 178 de institute și centre de cercetare științifică, pe care le numește „agenții din cercetarea de stat” și despre care spune că „sînt făcute doar pentru a salariza politicieni, foști politicieni și tot felul oameni conectați la politicieni”. Există în societate o neîncredere profundă în instituţiile statului român. Cum ar putea fi recîştigată de zona de cercetare? Care e rolul cercetării pentru dezvoltarea unei societăți? I-am întrebat pe Roxana Bojariu, cercetător științific în cadrul Administrației Naționale de Meteorologie, și pe Daniel Șandru, președinte executiv al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc.

Daniel Șandru: „Pe site-ul institutului nostru, încă din 4 aprilie anul acesta, este în transparenţă un proiect de hotărîre de guvern care priveşte reformarea noastră instituţională prin renunţarea la 7 posturi – atenţie! – ocupate, nu doar vacante şi nebugetate de fapt, cum se întîmplă în alte poveşti de reformare a statului, inclusiv unul de demnitar. Deci noi ştim foarte bine ce avem de făcut, ştim că, la 20 de ani, institutul trebuie să fie mai suplu şi să se adapteze la nevoile societale din prezent. (...) Cred cu tărie că, întrucît au rol public şi sînt bugetate public, şi institutele de cercetare – şi mă voi referi la cele din zona conexă instituţiei pe care o conduc, spre exemplu Institutul de Istorie al Academiei – ar trebui să fie mult mai prezente în spaţiul public şi să livreze ceea ce oameni oneşti, bine documentaţi şi care se formează în timp, produc, încît să aibă şi un impact social. Dar nu putem judeca cercetarea în termeni economici.”

Există în societate o neîncredere profundă în instituţiile publice. Cum ar putea fi recîştigată încrederea de zona de cercetare?
Roxana Bojariu: „Da, criza a izbucnit în pandemie. Din păcate, lucrurile nu sînt uşor de corectat. Toţi actorii societăţii ar trebui să contribuie. E clar că rolul cercetătorilor e important. Ei trebuie să-şi traducă activitatea în limbajul pe care toţi cetăţenii îl înţeleg. Un profesor american, Kevin Trenberth, cu care am interacţionat, mi-a spus, cînd eram mult mai tînără, că, dacă nu reuşeşti să îi explici bunicii tale sau nepotului tău, nepoatei tale ceea ce faci şi să te înţeleagă, să-i captezi atenţia, nu prea are sens să continui cercetarea respectivă pentru că, pînă la urmă, chiar şi cercetările foarte sofisticate au o ieşire în societate, pe care trebuie s-o găseşti. Cercetătorii servesc societatea, nu se servesc doar pe ei. Bineînţeles că este o bucurie personală dar este, în acelaşi timp, şi un serviciu pe care îl faci societăţii. Şi societatea trebuie să înţeleagă care este serviciul pe care i-l aduci. ”

Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! 

O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin 
Un produs Radio România Cultural 

La sfîrșitul săptămînii trecute, o femeie de 23 de ani a fost împușcată mortal pe stradă, în plină zi, de un bărbat care a abuzat-o ani de zile, încă de cînd era doar o fată de 14 ani. „Este al 25-lea caz de femicid din ultimele cinci luni. În fiecare an în România zeci de femei sînt omorîte doar pentru că sînt femei. Violența împotriva femeilor e insuficient sancționată, e tolerată de cei care ar trebui să ne protejeze și transformată apoi în context de blamare a victimei” se arată într-un comunicat al asociațiilor care au organizat protestul „Niciuna înfrîntă. Niciuna uitată. Niciuna mai puțin”. Crima este forma extremă a violenței. Crima aduce subiectul violenței împotriva femeilor la știri. Dar violența aceasta se manifestă în multe feluri, prin hărțuire, prin amenințări, prin încălcarea ordinelor de protecție precum şi prin alte forme, mai greu de identificat ca abuz. 

Ce poate face o femeie care e amenințată constant sau agresată fizic, cum se poate proteja, unde poate cere ajutor? De ce avem atîtea cazuri de femicid – e problema societății care tolerează violența împotriva femeilor, e eșecul instituțiilor care ar trebui să protejeze victimele, nu avem legi destule? Le-am întrebat pe Monaliza Cîrstea, directoarea Direcției Strategii, Politici, Programe și Parteneriate, din cadrul Agenției Naționale pentru Egalitatea de Șanse între Femei și Bărbați, şi pe Iolanda Beldianu, de la Asociația Pas Alternativ, din Brașov.

Monaliza Cîrstea: „Din nefericire, ne confruntăm cu un nivel foarte ridicat de toleranţă a societăţii cu privire la acest fenomen. Învăţăm de mici că unde dă mama, creşte, că. dacă nu te loveşte soţul sau partenerul. înseamnă că nu te iubeşte şi sîntem într-un fel programaţi să acceptăm şi chiar să ne resemnăm în faţa acestei violenţe domestice. Însă eu cred că lucrurile nu trebuie să stea aşa. Cred că avem legi solide. Şi nu o spunem noi, o spune Consiliul Europei care a evaluat modul în care România şi-a îndeplinit obligaţiile cu privire la implementarea şi armonizarea Convenţiei de la Istanbul şi, mai nou, avem şi o directivă europeană care impune şi mai multe reguli şi pe care noi ne străduim să le transpunem întocmai. Însă toate aceste legi trebuie să fie implementate şi acolo există mari probleme. Există mari probleme în cooperarea la nivel multidisciplinar între autorităţile locale care nu doresc să finanţeze suficient, nu iau în considerare problematica victimelor violenţei domestice. Profilul acestora este complex şi necesită o pregătire intensă, o instruire adecvată, în special din perspectiva de gen, din perspectiva de a înţelege nevoile lor, de a fi aproape de ele, de a le acompania în toate etapele de intervenţie de care au nevoie.”

Iolanda Beldianu: „O femeie care este victimă a violenţei este practic captivă în acea relaţie în care agresorul a avut grijă şi timp să o izoleze, să o depriveze de legătura cu exteriorul, care ar putea să-i fie punct de sprijin la un moment dat. Eu militez pentru ideea că, atunci cînd sesizăm că este o situaţie de abuz, de violenţă, oriunde în preajma noastră – legea presupune şi chiar recomandă intervenţia şi a terţilor care ştiu de situaţie –, am putea să reclamăm şi să sesizăm organele îndreptăţite să intervină. Mă refer la poliţie, în primul rînd, atunci cînd e vorba de o situaţie de criză, dar pot fi apelate şi serviciile conexe, specializate – consiliere psihologică, psihoterapie, asistenţă socială, consultanţă juridică, înainte de reprezentarea efectivă în instanţă. Sînt lucruri la care o victimă poate să apeleze.  Nu putem să ne plîngem că nu avem legi. Nu legea este problema, ci aplicarea ei. Şi aplicarea se face cu oameni. Iar la acei oameni care devin instrumente ale aplicării legii – acolo este o mică problemă. Fenomenul violenţei e atît de frecvent încît îi atinge pe toţi, inclusiv pe cei care sînt în situaţia de a aplica legea.”

Apasă PLAY pentru

Karol Nawrocki, candidatul Partidului Lege și Justiție (PiS), a câștigat alegerile prezidențiale din Polonia, cu 50,89% din voturile exprimate. Prezența la vot a fost de 71,31%, un record pentru Polonia. Cei doi candidați ajunși în turul al doilea, Karol Nawrocki și Rafał Trzaskowski, sînt reprezentanții celor două formațiuni politice principale din Polonia. Karol Nawrocki a fost susţinut de Partidul Lege și Justiție (PiS), partid din care face parte și actualul președinte, Andrzej Duda, partid care a fost și la guvernare vreme de opt ani pînă în 2023, cînd a cîștigat alegerile coaliția de centru-dreapta a actualului premier Donald Tusk, care l-a susținut la alegerile prezidenţiale pe Rafał Trzaskowski, primarul Varșoviei. În ce măsură victoria la limită pentru candidatul Partidului Lege și Justiție arată o divizare profundă a societății poloneze? Cum va arăta relația România-Polonia după alegerile prezidențiale din cele două ţări? Am întrebat-o pe Raluca Alexandrescu, conf. dr. la Facultatea de Științe Politice a Universității din București. 

Raluca Alexandrescu: „În Polonia nu există în spaţiul public discursuri pro-ruse. Această absenţă a filo-rusismului se explică printr-un trecut, printr-o istorie construită în spiritul acestei opoziţii faţă de Rusia şi care nu a dispărut şi nu s-a slăbit. Războiul din Ucraina nu a făcut decît să exacerbeze angoase istorice profunde legate de ameninţarea rusă.”

Ce șanse are guvernul Donald Tusk să implementeze reformele pe care și le-a propus, după alegerea candidatului susținut de PiS?
Raluca Alexandrescu: „E foarte complicată situaţia guvernului Tusk acum. Coaliţia rezultată în urma alegerilor din octombrie 2023 a fost de nenumărate ori împiedicată să ducă la capăt nişte reforme de opoziţia preşedintelui Duda şi nu numai de opoziţia preşedintelui, care teoretic nu are competenţe nici măcar cît are preşedintele român. Deci el, teoretic, nu a avut prea multe pîrghii de influenţă dar a acţionat prin instituţii, care erau puternic politizate în urma acţiunii lungii guvernări PiS, şi pe care Donald Tusk, deşi îşi propusese un proiect ambiţios, nu a reuşit să le reformeze. (...) Aş cita cîteva din direcţiile în care guvernul nu a reuşit pînă acum să-şi ducă pînă la capăt proiectele şi promisiunile cu care venise, cu foarte mare mult entuziasm, în octombrie 2023, la guvernare. Reforma justiţiei şi a statului de drept, pe care o promisese într-un discurs electrizant, la anunţul rezultatelor legislative Donald Tusk şi care promitea chiar mai mult decît era poate cazul, o schimbare de regim. Acesta ar fi un prim punct foarte important şi care-i asigură în continuare pîrghii de influenţă foarte puternice preşedintelui ales Nawrocki. O a doua direcţie în care nu a reuşit Donald Tusk să se impună a fost problema foarte spinoasă a dezincriminării avortului. Or, ceea ce propune acuma PiS, şi se pare că a avut totuşi majoritatea polonezilor de partea sa, este, dimpotrivă, o înăsprire a acestei legislaţii, pînă la interzicerea completă.”

Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! 

O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin
Un produs Radio România Cultural 

De cîțiva ani a început construcția unui important edificiu: literatura pentru copii scrisă de autori români contemporani, adică acei autori atenți la copiii de azi și la contextul în care ei cresc, la problemele, întrebările și nevoile lor. Lucrurile s-au urnit greu, mulți ani nu au existat în librării decît foarte puține asemenea cărți dar acum literatura pentru copii scrisă de autori români e pe mîini bune. La asta contribuie, pe lîngă scriitori, ilustratorii de carte, editorii, cei care fac promovarea cărților. Am vorbit cu Simona Antonescu și Luminița Corneanu, autoare și de cărți pentru copii, despre importanța literaturii contemporane pentru copii, despre cum îi aduci spre lectura de plăcere pe copiii care nu și-au văzut niciodată părinții citind o carte.

Simona Antonescu este autoarea seriei „Istoria povestită copiilor”, care se reeditează la Polirom și din care au apărut, în a doua ediție, volumele „Decebal și un solomonar misterios”, „Nobilul Aethicus și o călătorie în jurul lumii” și „Menumorut și minele de aur de la Roșia Montană”.

Luminița Corneanu a scris cartea „Cameleonul Cami pleacă în Tibet”, apărută la editura Vlad și Cartea cu Genius, și este membră a asociației „De Basm”, care promovează literatura pentru copii. 

Luminița Corneanu: „Ceea ce la noi lipsește dramatic în educația timpurie sînt bibliotecile școlare, în școli și grădinițe, specializate pentru vîrstele mici, cu cărți contemporane, noi, la zi, suficiente pentru toți copiii, astfel încît fiecare copil să plece acasă săptămînal cu o carte, să fie invitat în bibliotecă cu clasa, să citească acolo, lucruri care în străinătate se întîmplă de la sine. În țările din Vest nici nu se concepe ca un copil să nu fie dus la bibliotecă de foarte mic astfel încît el să deprindă obiceiul cititului și să-și formeze atît atenția, care este esențială pentru toată cogniția, cît și automatizarea lecturii - nu poți fi cititor pasionat dacă buchisești cuvintele.”

Cum îl atragi spre lectură pe un copil care nu-și vede părinții citind sau nu are cărți acasă?

Simona Antonescu: „Asta cred că e cea mare problemă: faptul că nu-și vede părinții citind acasă. Pentru că exemplul este mai puternic decît orice fel de îndemn sec. Știm că există acei părinți care își doresc din suflet să citească copiii lor și ei cred că fac tot ce ține de ei, în sensul că le cumpără cărți foarte multe și îi îndeamnă: haide, citește, haide, citește! Dar, dacă nu deschide și părintele o carte, atunci pentru copilul acela cititul va fi o corvoadă. Un alt răspuns ar fi că citesc acei oameni care au o viață în plus. În afară de viața aceasta, la vedere, există și viața interioară. Oamenii care citesc sigur au și viață interioară. Singura modalitate de a hrăni viața asta interioară este cititul.”

Apasă PLAY pentru a asculta întreaga discuție!

O emisiune de Adela Greceanu  

Un produs Radio România Cultural 

Unul din trei români crede că știința și tehnologia au mai degrabă o influență negativă asupra societății – arată un studiu de anul acesta, în care România se plasează pe ultimul loc în Uniunea Europeană în privința încrederii în știință și tehnologie. De ce își pierd românii încrederea în știință? Cum ajung să se informeze din surse „alternative” și să prefere pseudoștiințele? Cum poate fi recuperată încrederea oamenilor în ştiinţă? I-am întrebat pe Mihail-Valentin Cernea, de la Centrul de Cercetare în Etică Aplicată și Ciprian Mihali, directorul Departamentului de Filosofie de la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca. 

Ciprian Mihali: „Noi am funcţionat multă vreme în iluzia că omul modern este animat de această puternică dorinţă de cunoaştere. De fapt, foarte puţini oameni sînt animaţi de o dorinţă de cunoaştere, în sensul în care cunoaşterea îţi pune în discuţie certitudinile sau ceea ce ştiai pînă atunci şi îţi împinge limitele necunoaşterii mai departe. Noi avem un raport foarte personal şi foarte intim cu propria noastră ignoranţă. Iar această relaţie intimă ne face să considerăm că sîntem mai cunoscători decît sîntem de fapt, că sîntem mai puţin ignoranţi decît sîntem de fapt şi, din acest motiv, relaţia noastră cu frontiera între ceea ce ştim şi ceea ce nu ştim este o relaţie afectivă, o relaţie emoţională şi nu una raţională. Noi sîntem mult mai mult coduşi de emoţii şi dorinţe, mai ales de dorinţa de recunoaştere, decît sîntem animaţi de un ideal al unei cunoaşteri care să ne destabilizeze certitudinile. Ca animal care trăieşte socialmente printre alţi semeni, fiecare avem în permanenţă această nevoie de recunoaştere. Iar ceea ce a oferit internetul în versiunea sa din ultimii 15 ani, odată cu ascensiunea reţelelor sociale, a fost să aşeze în scheme algoritmice instrumentalizarea emoţiei. Sîntem fiinţe emoţionale mai mult decît fiinţe raţionale. Avem fiecare dintre noi nevoia de a fi recunoscuţi printre ceilalţi, o dorinţă foarte intimă şi dureroasă, care, dacă nu e satisfăcută, se revoltă, de asemenea, în feluri emoţionale. Emoţia este pre-cognitivă şi non-cognitivă, adică ea nu are nevoie de foarte multă informaţie. Dacă eu cred că e adevărat, atunci e mai important decît dacă este realmente adevărat.”

De cînd au început românii să nu mai aibă încredere în ştiinţă, e o neîncredere recentă sau mai veche?
Mihail-Valentin Cernea: „Am văzut efectele acestei neîncrederi la începutul pandemiei. Dar nu cred că povestea începe în pandemie, ci probabil începe demult, în modul în care e construită cultura ştiinţifică în România. Putem să ne uităm la sistemul de învăţămînt de pe vremea comunistă, ba chiar, în pandemie mă uitam la reacţia românilor la pandemia de Gripă Spaniolă (din 1918) şi, din păcate nu pot să spun că diferenţele erau atît de mari. (...) Avem o problemă mai veche, care a fost din foarte multe puncte de vedere înrăutăţită de-a lungul vremii de două surse fundamentale, în ultimii 10-15 ani. O sursă este o incultură ştiinţifică profundă care vine pe bazele unui sistem de educaţie care nu te învaţă modul în care funcţionează ştiinţa şi cum obţine ea cunoaştere despre lume, ci te învaţă mai degrabă formule şi probleme de rezolvat. Şi a doua sursă, care nu trebuie ignorată, este munca continuă şi asiduă pe care au dus-o propaganda rusă şi propaganda chineză pe această temă – în România şi peste tot în lume au fost investigaţii –, parte din efortul lor mai amplu de a sădi neîncredere în societate. Şi bineînţeles că o neîncredere în instituţii şi în oamenii de ştiinţă îndeplineşte scopurile acestui tip de propagandă, care caută cît mai multă diviziune socială şi, dacă se poate să nu avem fapte în comun, e cu atît mai bine pentru ei.”

Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! 

O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin 
Un produs Radio România Cultural 

Dezinformarea a atins în ultimele luni pe rețelele de socializare cote uriașe. Și continuă chiar dacă alegerile s-au încheiat. De ce am ajuns în România atît de vulnerabili la fake news și ce am putea învăța de la cum face față Republica Moldova valurilor de dezinformare care vin pe filiera de propagandă rusă? L-am întrebat pe Rufin Zamfir, expert în comunicare strategică.

Rufin Zamfir: „Înainte de alegerile hotărîtoare pentru parcursul ei democratic, pe care le-a avut la finalul anului trecut, Republica Moldova a iniţiat şi a pus la punct un Centru pentru Comunicare Strategică şi Combatere a Dezinformării, o instituţie extrem de flexibilă care, datorită acestei flexibilităţi, reuşeşte să ia nişte decizii pe domeniul ei. Reuşeşte să facă asta cu un aparat nu foarte extins, cu un număr de persoane, de specialişti nu foarte mare, dar reuşeşte să facă acest lucru în conjuncţie – şi subliniez lucrul ăsta, pentru că este extrem de important – cu un palier juridic care implementează legile în vigoare în Republica Moldova.”

Sub ce formă se prezintă propaganda şi dezinformarea rusească în România şi în Republca Moldova?
Rufin Zamfir: „Cea mai mare asemănare între modul în care Rusia acţionează în Republica Moldova şi modul în care ea acţionează în România constă în ţinta pe care Rusia o are în cele două state: deraierea democratică, erodarea încrederii în instituţiile democratice pînă la nivelul la care presiunea socială să împiedice palierul politic să implementeze decizii care nu îi sînt favorabile Federaţiei Ruse – mă refer la sancţiunile pe care comunitatea internaţională i le impune Rusiei din cauza comportamentului agresiv demonstrat în Ucraina şi în alte state din regiune.”

Ce lipseşte din modul în care comunică public autorităţile din România în situaţii de criză, atunci cînd dezmint o dezinformare?
Rufin Zamfir: „Cînd dezmint o dezinformare, nu lipseşte nimic. Lipseşte însă toată cealaltă parte, proactivă a procesului, acea parte care are rolul de a educa publicul, de a-l face conştient la riscurile potenţiale, în viitor. Lipseşte transparenţa şi onestitatea instituţiilor de a veni în faţa societăţii şi, în măsura în care se poate intra în amănunte, de a explica şi de a asigura publicul că acele instituţii lucrează pentru siguranţa lui. (...) Problema apare acolo unde răspunsul se opreşte la dezminţire. Dacă, după dezminţire, instituţia respectivă se opreşte cu interacţiunea cu publicul ei imediat după ce a dezminţit o ştire (falsă), nu ne putem aştepta ca societatea să devină mai rezilientă în faţa unor astfel de ştiri.”

Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! 

O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin
Un produs Radio România Cultural

Vorbim de mulți ani despre problemele majore din sistemul de educație al României: analfabetismul funcțional, abandonul școlar, carențele din zona educației civice, despre impactul problemelor din educație asupra societății, asupra democraţiei. De asemenea, un studiu al Ministerului Educației din 2023 arată că 20% dintre adulți se află în situația de analfabetism funcțional la literație și că 27% sînt în aceeași situație în ce privește competențele de calcul. De ce am ajuns aici? Și de unde ar trebui să înceapă o reală reformă a sistemului educațional? L-am întrebat pe Doru Căstăian, profesor de științe socio-umane la Liceul de Artă „Dimitrie Cuclin” din Galați.

Doru Căstăian: „Primele locuri unde ar trebui să meargă banii care se folosesc în momentul ăsta în sistem sînt, pe de-o parte, către politici de creştere a calităţii, acolo unde calitatea nu e ceea ce trebuie şi, în al doilea rînd, în schimbarea sistemului de formare iniţială şi de mentorat. Cercetările sînt destul de clare în direcţia asta. Cum spunea chiar recent fondatorul testelor PISA, un sistem nu poate fi mai bun decît profesorii din interiorul lui. Trebuie investit serios şi cu sens în formarea profesorilor şi în politici care să ducă la creşterea calităţii acolo unde ea lasă de dorit.”

Mulţi dintre elevii de azi provin din familii în care părinţii lor au şi ei probleme în a înţelege un text sau a face calcule simple. Cum ne afectează această moştenire educaţională la nivel de societate?
Doru Căstăian: „Mă bucur că şi studiile au început să arate un lucru care, din punctul meu de vedere, este şi era evident de foarte mult timp: e o poveste asta cu şcoala cea serioasă care se făcea pe vremuri. De fapt, principala noastră problemă acum e că, dintr-un anumit punct de vedere, funcţionăm tot în paradigma acelei şcoli serioase – cu cîte ghilimele doriţi –, pe care n-am reuşit s-o reformăm profund, cu adevărtat. Sigur că nimeni nu aruncă la gunoi rezultatele şi performanţele reale care au existat de-a lungul timpului în sistemul de învăţămînt românesc. Dar tot ceea ce azi apare în rapoartele de ţară şi tot ceea ce azi i se reproşează sistemului, caracterul elitist, inegalităţile uriaşe, faptul că e un sistem care vînează trofee pentru a-şi justifica lipsa de performanţă medie, toate astea vin din sistemul acela mult lăudat şi pe care nostalgicii îl regretă. Urmările le vedem în fiecare zi: într-o populaţie dezangajată civic, în calitatea dialogului public, în nivelul de toleranţă societală, le vedem la vot, le vedem în fascinaţia faţă de tot soiul de naraţiuni simple şi simpliste care îi prind pe oameni aproape mereu pe picior greşit. Sigur că discuţia e mai complexă, pentru că nu toate aceste efecte pot fi puse strict pe seama eşecului sistemului de educaţie, sînt şi cauze mai profund filosofice, sociologice. Dar sistemul de educaţie la noi este fără doar şi poate un factor agravant.”

Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! 

O emisune de Adela Greceanu și Matei Martin
Un produs Radio România Cultural  

Olga Ștefan este autoarea volumului „Até (o educație)”, care va apărea într-o colecție nouă de poezie, pocket, la Editura Art.  Pusă sub semnul lui Até, zeița orbirii și a distrugerii ca o consecință a orbirii, a iluzionării, cartea vorbește despre identitate - „Da, am crescut în Europa de Est” e titlul unuia dintre poeme - dar și despre școală - „Profesorul Natural” și „profesorul mediocru” sînt două ipostaze chestionate aici. Olga Ștefan este ea însăși profesoară de română la o școală din Cluj. Am vorbit cu Olga Ștefan despre cartea ei, despre semnificația titlului, despre ce poate spune poezia pe tema educației - o temă atît de importantă în România de azi.

Olga Ștefan: „Era inevitabil ca ocupația mea diurnă să pătrundă în poezia pe care o scriu. Acest proiect îl aveam de mai mult timp în gînd, constatînd exact această carență sau această teamă de a explora un subiect care pare mai degrabă destinat literaturii de specialitate. Să nu uităm totuși că primele mărturii pe care le avem despre modul în care funcționează școala provin nu din cercetare, ci din literatură. Literatura e un fel de premergătoare a studiilor pe care le cităm, citim, recitim în domeniul pedagogic, avînd această dimensiune autobiografică, formativă, venind de multe ori dinspre fostul elev care meditează asupra destinului care l-a conturat, distrus, recompus, restructurat în școală. Însă mai rar avem mărturii fruste, oneste și, uneori, chiar autodenigrante ale celor care sînt profesori. De multe ori noi, profesorii, ne apărăm prin tot felul de fraze-clișeu destul de obscure, cum ar fi am făcut tot ce am putut, facem ceea ce se poate, facem ce putem, cînd, de fapt ele conjură o ipostază mult mai problematică. În perioada grevei (profesorilor) de acum doi ani am reușit să găsesc vocea pe care o voiam pentru ca poezia mea să devină mediul, depozitarul gîndurilor mele de profesoară, dar și de fostă elevă. Întotdeauna cele două se întîlnesc în aceste poeme.”

Até este zeița orbirii și a distrugerii ca o consecință a orbirii, a iluzionării. De ce ți-ai pus cartea sub semnul acestei figuri mitologice?
Olga Ștefan: „L-am ales, pe de-o parte, superficial, pentru tonalitate și sonoritate. Pe de altă parte, pentru paleta largă pe care-o acoperă semnificațiile acestei zeități. Pe care o regăsim, de exemplu, și într-o formulă care mie mi se pare în mod particular melancolică și interesantă și anume aceea de pajiște a lui Até. Mi se pare că Empedocle descria astfel lumea oamenilor. Adică e acel spațiu în care furia asta e dezlănțuită, dar și decăderea ulterioară e resimțită ca parte a condiției umane. Momentul în care am început să scriu poeziile din volum nu era foarte pașnic. Eram prin 2021, pe la finalul pandemiei, ulterior începutul războiului din Ucraina și meditam destul de mult asupra ideii acesteia că sîntem victimele propriei impulsivități, mai des decît ne place să recunoaștem. De asemenea mi se părea că sîntem educați într-o cultură a nesăbuinței și a exceselor. De pildă, Dodds, în Grecii și iraționalul spunea că Até ar sta și în inima exceselor.”

 Olga Ștefan a mai publicat volumele de poezie „Saturn, zeul” (Charmides), „Civilizații” (Paralela 45), „Resursa” (Casa de Editură Max Blecher).

Apasă PLAY pentru a asculta întregul interviu!

O emisiune de Adela Greceanu  
Un produs Radio România Cultural